Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?¹

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie²

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).³ Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.⁴

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.⁵

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.¹⁷ Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment⁶, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment⁷, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment⁸ în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)⁹. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.¹²

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.¹⁰ Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.¹¹ Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente¹³ în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu¹⁴ în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.¹⁵

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu¹⁶ publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment¹⁸: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.¹⁹

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Documentar despre pădurea Hoia-Baciu

Acum câteva zile a apărut un documentar despre presupusele fenomene paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca, numit „Pădurea Hoia-Baciu, un Triunghi românesc al Bermudelor”. Urmăriți-l aici:

Deși este interesant, nu m-a convins că ar fi ceva supranatural acolo. Tot ce am văzut au fost lucruri neexplicate, cum ar fi cercuri (și alte forme) albe care apar în poze sau filmări și de aici se trece la concluzii exagerate cum că ar fi spirite ale Pământului, extratereștri, manifestări ectoplasmice etc. În poze nu apare niciun spirit, apar doar puncte/forme albe strălucitoare, restul este imaginația fiecăruia.

În minutul 8:50 sunt menționate imaginile surprinse de Emil Barnea în 1968, cum ar fi următoarea:

Eu nu știu ce e obiectul din imagine, dar parcă prea seamănă cu o farfurie zburătoare. La propriu! Pozele sunt explicate foarte bine aici. Deci, cel mai probabil, e un fals!

La 9:35 este arătată o filmare cu un obiect alb care se deplasează în linie dreaptă pe cer – ar putea fi orice, nu este neapărat o navă extraterestră. Apoi altă filmare. Dar înainte să sărim la concluzii exagerate, să urmărim un videoclip ce apare chiar în „Sugestii” la documentarul despre care scriu. Videoclipul prezintă cum un avion poate fi confundat cu o navă extraterestră:

Ca sceptic, eu nu spun că nu există nave extraterestre sau că nu există extratereștri, spun doar că „nu tot ce zboară se mănâncă”, sau cu alte cuvinte, nu orice lumină sau obiect pe care nu-l putem explica este o navă extraterestră. Dacă într-adevăr vă doriți să vedeți extratereștri reali fiți mai atenți, nu mai credeți orice și gândiți-vă și la alte explicații posibile (și mult mai simple). Este prezentată pe urmă în documentar o „piramidă zburătoare”: habar nu am ce este și nu cred că cineva știe, așa că hai să nu mai presupunem dacă nu știm. Apoi mai urmează niște imagini misterioase, dar care ar putea avea explicații naturale. De exemplu poza lui Alexandru Sift ar putea să fie de „același tip” ca și poza lui Barnea. Aeroforme pre-OZN biconcave înconjurate de un halou sferic?!? Recunosc că sună bine, dar… atât.

Și acum să trecem la tema principală a documentarului. Priviți imaginea următoare:

Ce este obiectul acela luminos din centru? Indiciu: nu este vizibil cu ochiul liber, apare doar în poză. Pare a fi un spirit, o manifestație ectoplasmică? Probabil că o să spuneți nu, pentru că v-ați dat seama că vă întind o cursă, dar ignorați pentru un moment lucrul ăsta și gândiți-vă ce impresie v-ar face o astfel de poză. Ca să vedeți ce este de fapt, urmăriți videoclipul următor, care vă arată cât de ușor pot să apară imagini misterioase dacă aproape de aparat sunt praf, apă sau fire de păr:

La 17:00, Adrian Pătruț, președintele Societății Române de Parapsihologie, spune că ipoteza lumilor multiple care se înșiră pe un domeniu de frecvență al câmpului fundamental nu are sens, afirmație cu care sunt de acord. Iar prezentatorul documentarului, Daniel Roxin, răspunde printr-un non sequitur, spunând că deși dl. Pătruț are dreptate și este susținut de știință (în afirmația anterioară), totuși sunt oameni care cred că realitatea este alta, deci realitatea este alta.

Să detaliez:

1). Dacă există „lumi subtile”, atunci există experiențe ieșite din comun, cum ar fi decorporalizări, proiecții astrale etc.
2). Există mii de oamenii care susțin că au avut experiențe ieșite din comun.
3). Rezultă că există lumi subtile.

Raționamentul ar fi greșit chiar dacă experiențele neobișnuite ar fi ceea ce se crede că sunt, dar nu există dovezi că ar fi așa. De exemplu, nu există dovezi că proiecțiile astrale sunt mai mult decât imaginația unora –informațiile obținute sunt banale, vagi și de obicei sunt ceea ce și un copil ar putea să spună („iubiți-vă, nu judecați, protejați natura”).

Urmează apoi o serie de anecdote despre fenomene ciudate din pădure, cum ar fi faptul că din „mii de copaci” curgea un lichid și a doua zi nu se mai vedea nicio urmă (eu dacă aș fi văzut așa ceva cu siguranță aș fi stat să cercetez cel mai mic detaliu, să aflu de unde curge acel lichid misterios) sau că se auzeau sunete ciudate printre care „sunete de ceas cu cuc”… stai un pic! Sunete de ceas cu cuc? Adică sunete de… cuc? În pădure? No way! Ceasurile cu cuc nu trăiesc în pădure.

La min. 27:00 este prezentat un fenomen ciudat care constă în mișcarea unei panglici în timp ce alte panglici apropiate nu se mișcă. Fenomenul este inexplicabil pentru că cei care s-au aflat în momentul acela acolo nu au încercat să găsească o explicație. Dacă vă uitați atent o să vedeți că panglica mișcătoare se află la marginea dealului și în spatele ei este o vale/prăpastie/depresiune. Eu dacă aș fi fost acolo aș fi verificat imediat dacă nu cumva bate vântul din acea vale în sus și din această cauză afectează doar panglica cea mai apropiată. Dacă ați fost prin păduri ați observat că vântul bate în moduri ciudate (neașteptate) unde este relief neregulat. Noi suntem obișnuiți cu vântul din orașe și credem că peste tot adie drept, poate de aceea sărim la concluzii exagerate. În ceea ce privește oprirea panglicii la comandă mi se pare mai mult autosugestie, gândire deziderativă, pentru că din filmare se vede că în momentul în care martorii spun „am luat la cunoștință că ești aici” panglica nu se mai mișcă decât un pic și era de așteptat să se oprească. Un test bun ar fi fost să-i spună panglicii să se miște mai tare sau să convingă panglica din partea opusă să se miște. Dacă erau un pic mai curioși nu strica.

La 28:50 sunt prezentate mai multe imagini în care se spune că apar bioforme, adică fețe umane (sau corpuri). Dintre toate, prima imagine este cea mai interesantă, dar și aceasta poate fi un caz de pareidolia, adică vedem fețe chiar și acolo unde nu sunt. Sigur v-ați uitat măcar o dată la nori și ați văzut tot felul de forme în ei – aceea este pareidolia. Priviți imaginea următoare, îl vedeți pe Lenin?

Dacă nu, atunci dați un clic aici (BadAstronomy).

Printre imaginile din documentar mai apare și una cu o persoană care pare să nu aibă o mână, despre care se spune că a fost surprins în timp ce se „dematerializa parțial”. Poza este neclară, iar interpretarea mea ar fi următoarea:

În primul rând, suntem induși în eroare de umbra ciudată, care cred că este formată din două părți –umbra de pe corpul omului și o umbră din fundal. Iar dacă vă uitați la mâna din stânga (mâna dreaptă a omului) vedeți că este puțin vizibilă. Ceea ce o face totuși vizibilă este umbra dintre braț și corp și fundalul un pic mai întunecat. Aceste elemente nu sunt prezente în dreapta, ceea ce face mâna aproape invizibilă. Așadar, cred că este doar o iluzie optică și nu o dematerializare. Extraordinary claims require extraordinary evidence.

În min. 32 se afirmă că pădurea răspunde intențiilor și convingerilor celor care o vizitează și dacă un sceptic merge acolo n-o să vadă nimic tocmai pentru că este sceptic. Fiecare vede ce se așteaptă să vadă, cei interesați de OZN-uri văd OZN-uri, cei cu materializările văd materializări, cei cu ezoterismul văd simboluri ezoterice, cei ce caută anomalii găsesc anomalii. Păi, bineînțeles că fiecare vede ce vrea să vadă, dar ăsta nu e un punct în favoarea interpretărilor paranormale ale fenomenelor. Un sceptic nu vede nimic misterios pentru că un sceptic s-ar fi dus lângă panglica mișcătoare să o studieze, s-ar fi apropiat de locuri care seamănă cu un cap de om, ar fi verificat dacă este mult praf prin pădure, ar fi verificat constatările în mod repetat etc. Atunci când verifici, multe dintre lucrurile misterioase nu mai sunt așa de misterioase, dar desigur, e mai interesant să spui „Spiritule, știm că ești aici” decât să fii mai atent și să vezi ce se întâmplă de fapt. Fiecare găsește ce caută, nu ce este în realitate.

La 36:40 sunt prezentate fotografii cu sfere albe în ele. Priviți imaginea următoare (nu este din documentar):

Să fie un spirit al naturii, sau o iluzie optică?

Sferele albe sunt cel mai probabil aberații optice cauzate de particule de praf sau apă aflate între zona de focalizare și aparat. Urmăriți o exemplificare în videoclipul următor (dați pe la 3:10):

De asemenea, particulele se pot mișca ciudat încât să dea impresia că au sisteme de propulsie necunoscute. Puteți vedea aici cât de ciudat se mișcă. Puteți citi câte ceva despre fenomenul sferelor luminoase aici sau aici. Înainte de a ne gândi că sferele sunt gândografii sau spirite ale naturii cred că ar trebui să eliminăm posibilitatea unei iluzii optice. O metodă bună ar fi să fie făcute poze concomitent din unghiuri diferite și dacă sfera luminoasă apare în toate fotografiile, în același loc fizic, atunci este un fenomen de luat în seamă. De exemplu, alegem un copac și presupunând că avem 5 aparate foto, ne plasăm în jurul copacului (nu neapărat aproape) și facem fiecare câte o poză (concomitent). Pe urmă alegem alt loc. Să zicem că fotografiem 100 locuri în care în cel puțin o fotografie apare un obiect luminos ciudat. Rezultatele să fie semnificative și din punct de vedere statistic, adică dacă de exemplu din 100 sfere luminoase doar 3 apar în același loc în toate pozele făcute la momentul acela, atunci s-ar putea să fie o coincidență. În schimb, dacă un număr mare de sfere apar pe toate fotografiile concomitente, atunci ar trebui investigată zona. Cel ce e interesat să afle adevărul încearcă nu doar să-și confirme părerile, ci și să le infirme.

În concluzie, un documentar tipic documentarelor paranormale, în care nu este prezentată decât părerea celor care déjà cred că este ceva misterios (și mai mult decât misterios), în care nu se oferă explicații, doar se insistă pe „totul e misterios” sau „este inexplicabil”, ignorând că dacă un fenomen este inexplicabil nu înseamnă neapărat că este supranatural. Iar întrebarea de la sfârșit („Putem privi această zonă ca pe o poartă de trecere către alte lumi?”) cred că are un răspuns simplu: nu avem niciun motiv să o privim așa (decât că este mai cool, dar acesta nu este un motiv serios). Aștept următorul documentar, poate o să fie mai convingător.

Articole asemănătoare:
Derren Brown Investigates 3 – Un vânător de fantome încearcă să prezinte dovezi convingătoare, dar nu prea reușește;
OZN-uri – alte poze cu nave extraterestre care nu sunt nave extraterestre;
Neil deGrasse Tyson vorbește despre OZN-uri;

Divinația și lectura rece

Divinația constă în orice încercare de a folosi puteri supranaturale (sau paranormale) pentru a afla informații necunoscute din prezent sau trecut sau pentru a prezice viitorul. Câteva exemple ar fi astrologia, chiromanția (ghicitul în palmă), necromanția (vorbitul cu morții), cartomanția (ex.: Tarot), dar și altele mai puțin cunoscute cum ar fi hepatomanția (ghicitul în ficatul animalelor moarte),  miromanția (ghicit prin privitul furnicilor), tiromanția (ghicitul în găurile din cașcaval) sau uromanția (ghicitul în urină).

Oricum s-ar numi practica, se bazează pe lectura rece (cold reading) și nu este nimic „magick”, este doar o manipulare a celor neinformați sau care vor să creadă. Lectura rece este o tehnică prin care cineva poate da impresia că știe totul despre altcineva, dar de fapt se bazează pe capacitatea de a convinge, pe psihologie și pe mentalism. Cea mai simplă metodă e folosirea afirmațiilor Barnum, cum ar fi următoarea:

„Ești o persoană cu o gândire independentă și originală; nu accepți pur-și-simplu ce îți spune lumea”

„Simți o nevoie mare ca oamenii să te placă și să te respecte”.

Adică afirmații foarte generale care se aplică aproape oricui, dar care, într-un mediu potrivit, nu sunt observate și dau impresia că divinatorul cunoaște gândurile noastre ascunse. De exemplu a doua afirmație poate fi interpretată de cineva în felul următor: „De unde știe că am probleme cu șeful care nu mă respectă?” și, fără să-și dea seama, acea persoană, dorind să afle mai multe, va menționa problema ei cu șeful, iar divinatorul se va folosi de asta, spunând că de fapt el asta a vrut să zică.

De asemenea, pot fi folosite afirmații măgulitoare într-un mod complicat, cu multe cuvinte, care să nu fie depistate. Printre subiecte pot fi faptul că clientul este conștiincios, independent, muncitor, înțelept sau că știe să fie un bun prieten. Sau se poate profita de dorințele neîmplinite ale clientului, printr-un element pe care Ian Rowland îl numește „Iarba mai verde” (Greener Grass) care constă în a spune că sunt anumite lucruri pe care le regretă din trecut, erau și alte drumuri pe care ar fi putut să meargă și i-ar fi fost mai bine. Multe persoane se gândesc „ce-ar fi fost dacă…” ar fi luat alte decizii într-un anumit moment, așa că divinatorul trebuie doar să spună ceva vag („te-ai aflat la o răscruce și te gândești că poate nu ai luat decizia cea mai bună”) sau să interpreteze diverși indicatori (de exemplu îi poate spune unui client care pare să fi reușit în domeniul profesional,  „simt că ai uneori gânduri –care te neliniștesc– că nu te-ai ocupat de familie atât de mult cât ți-ai dorit”). Sunt o mulțime de tehnici prin care divinatorul poate să dea impresia că știe lucruri pe care nu le știe.

Pentru a afla mai multe informații, ghicitorul de multe ori „pescuiește” detalii. De exemplu poate spune „am o senzație puternică despre ceva legat de luna ianuarie”, iar clientul poate spune „m-am născut în ianuarie” (sau ce se potrivește), ghicitorul poate spune „da, așa este, asta este senzația; simt vibrații pozitive și văd un bebeluș…” sau orice îi vine în minte astfel încât să pară că asta vroia să zică și el. Dacă clientul nu se poate gândi la nimic legat de ianuarie, atunci divinatorul poate spune „ți-ai reprimat acele amintiri; niște amintiri dureroase…” sau „mai gândește-te, concentrează-te”, iar dacă clientul își amintește până la urmă ceva, va rămâne cu o și mai puternică impresie că divinatorul a știut ceva ce el a uitat.

În situația în care divinatorul greșește, există mai multe metode de a lăsa impresia că nu a greșit. O tactică ar fi: la început insistă că are dreptate, pe urmă devine nedumerit și încearcă să „împartă vina” pentru greșeală cu clientul și în final, lasă problema nerezolvată, în caz că clientul se gândește la ceva mai târziu. De exemplu, o ghicitoare spune că simte numele „Sarah” (sau Maria, dacă vreți ceva românesc), clientul spune că nu se poate gândi la nimeni cu numele ăsta, ghicitoarea insistă, dar clientul tot nu găsește pe nimeni, așa că ghicitoarea poate să spună (traducere din «The Full Facts Book of Cold Reading» de Ian Rowland):

„Atunci, bine. Nici eu nu înțeleg mai mult decât tine. Am impresia asta cu numele Sarah, și ori înseamnă ceva pentru tine, ori nu, pot să-ți spun că asta e impresia pe care o primesc. Nu îți cer să o faci să se potrivească, nu ăsta e scopul, dar, pe de altă parte, trebuie să spun ceea ce văd și să fiu cinstită cu tine, nu întotdeauna cunosc în totalitate. Așa că, eu zic să continui să te gândești la ce ți-am spus, nu? Eu simt că este o legătură pe-acolo pe undeva, dar, firește, nu este una care să-ți vină în minte imediat…”.

Dacă mai târziu clientului îi vine în minte cineva cu numele Sarah, îi crește încrederea în ghicitoare, iar dacă nu, pur-și-simplu va uita de „incident” și va rămâne cu impresia că ghicitoarea este foarte sinceră (iar sinceritatea este de apreciat).

Se mai pot folosi metode cum ar fi „am dreptate, dar tu nu ști” (divinatorul spune că simte o persoană pe care clientul nu o cunoaște, dar cineva apropiat clientului o cunoaște), „am dreptate, dar nimeni nu știe” (poate spune că cineva are o problemă de sănătate, dar nu a spus nimănui), „am greșit, dar voi avea dreptate în curând” (de exemplu, divinatorul spune un nume, pe care clientul nu-l recunoaște, și, ca să scape, divinatorul spune că este o persoană pe care clientul o va cunoaște în curând; adică transformă informația în predicție), „am greșit, dar nu contează” (divinatorul trece repede peste greșeală și insistă pe altceva din ce a zis; de exemplu, poate spune „simt că cineva din familia ta va avea un eveniment important”, clientul spune „nu cred… dar acum 2 săptămâni s-a căsătorit un prieten”, iar divinatorul răspunde „da, asta era; eram sigur că e un eveniment important, dar timpul în lumea spirituală este fluid, și vroiam să zic «o persoană importantă, un prieten», nu trebuie să fie din familie, sunt mai importante sentimentele, nu legăturile de rudenie; spune-mi mai multe despre acest prieten…”), „am greșit, dar am dreptate d.p.d.v. emoțional” (divinatorul poate spune despre client că a făcut ceva, iar dacă clientul spune că nu, atunci divinatorul poate să spună că clientul „și-a dorit”, dar n-a reușit; sau orice altceva), „am greșit puțin, dar am dreptate în general” (poate spune „ai avut o problemă cu roțile de la mașină” și în caz că greșește, iar clientul îi spune „nu, nu au avut nimic roțile… dar am avut o mică problemă cu frânele”, divinatorul poate spune că a „văzut” o problemă la mașină, dar nu se pricepe la detalii), iar dacă nu funcționează nimic se aplică metoda „acceptă, scuză-te și treci mai departe” care dă impresia că divinatorul este cinstit și doar în situația asta a „greșit”.

Despre tehnicile astea și despre altele (limbajul corpului, întrebările ascunse etc.) puteți citi în detaliu în cartea The Full Facts Book of Cold Reading de Ian Rowland pe care (poate) o găsiți aici (4Shared, Easy-Share, Hotfile) și pe care am mai recomandat-o și în articolul ăsta.

Prin folosirea lecturii reci divinatorii pot să vă convingă că știu totul despre voi și în felul ăsta pot profita. Nu sunt toți șarlatani, de fapt cred că puțini sunt șarlatani, iar cei mai mulți se amăgesc. Fiți atenți când cineva pare că vă știe secretele ascunse că s-ar putea să nu le știe și să i le spuneți chiar voi fără să știți și să rămâneți cu impresia că n-ați zis nimic.

Uitați și un exemplu de „citire”, făcută de mentalistul Derren Brown în documentarul Messiah:

Și ca să fie și ceva amuzant, BBC3 Bullsh!t Detectors păcălesc 3 mediumi și îi demască:

O ultimă idée: Ați observat cum divinatorii nu contrazic niciodată clienții în următoarea situație?:

”D: Simt un nume, ceva cu litera M.
C: Am avut un prieten Marius.
D: Da, el este, îți spune că e bine și îi pare rău…”

NICIODATĂ nu zice un spiritist „Nu e el, e altu’.” Chiar întotdeauna „vorbește” exact prima persoană la care te gândești?

La subiect:
Analiza unui horoscop;
Linkuri externe:
Interviu cu Derren Brown despre cold reading;
Skeptic.com Cold Reading
Denis Dutton – Articol despre cold reading
The Skeptic Encyclopædia Of Pseudoscience (pg. 80)
Învățați Tauromanție (80-100% exactitate)

Southpark și puterile paranormale

Un episod amuzant din Southpark, din sezonul 8, în care Cartman, în urma unei încercări de a influența realitatea prin imaginație, ajunge să posede un incredibil har: devine consultant parapsihologic (psychic investigator) și ajută poliția să rezolve cazuri imposibil de rezolvat. Ajutorul lui este esențial! După ce criminalul este prins, alții încep să îl copieze, astfel că apar crime care par făcute de același criminal (dar, firește că sunt alții, pentru că puterile lui Cartman sunt incontestabile, deci n-avea cum să greșească).

Urmăriți episodul, pentru că wunderkind-ul Cartman o să vă uimească cu precizia lui. )

Southpark: Cartman’s Incredible Gift

Cartman se „luptă” cu alți paranormali. (click pentru episod)

În legătură: Derren Brown Investigates 1: Despre vorbitul cu morții.

Pentru un serial serios, în care consultantul nu susține că ar avea puteri paranormale și se folosește doar de trucuri psihologice, urmăriți The Mentalist.

Derren Brown Investigates 3

A apărut în sfârșit pe net și ultimul episod din Derren Brown Investigates, un documentar în 3 episoade, despre paranormal. În primul episod a investigat un spiritist, în al doilea episod a investigat un vindecător, iar acum, în al treilea, investighează un ghosthunter, un vânător de fantome. Și spre deosebire de emisiunile alea de vinerea sau sâmbăta seara de la Discovery, asta-i o emisiune mult mai rațională. Prin „rațională” vreau să spun că folosește în primul rând rațiunea, nu că ar fi o emisiune care să refuze fără nicio bază existența fantomelor (așa cum interpretează automat unii).

Vânătorul de fantome a încercat să prezinte câteva dovezi, niciuna convingătoare (pentru mine, și nici pt. Derren).

În primul rând, relatări ale unor persoane care cred că au avut de-a face cu fantome. În aceste cazuri aș contesta obiectivitatea acelor persoane pentru că e foarte simplu să vezi ceva ce nu e, mai ales când ți-e frică. Vă mai amintiți când în copilărie vă era frică de tot felul de monștri care locuiau în camera voastră și ieșeau după ce rămâneați singuri și pe întuneric? Atunci fiecare zgomot sau umbră vi se părea că ar fi ceva rău, care vine după voi. Oriunde nu se vedea bine (sub pat, după televizor ș.a.) mintea noastră presupunea că e ceva supranatural; ori o fantomă, ori un personaj dintr-un film de groază. Unora încă le e frică de fantome chiar și după ce cresc și tind să vadă agenți intenționali (cu voință) și unde nu sunt. Iar în situații de frică, mintea o ia razna. Unii dintre cei ce cred că sunt atacați de fantome (sau extratereștri) au experiențe în care se trezesc în mijlocul nopții și nu se pot mișca. Vă imaginați că în situația asta ați intra în panică și dacă mai auziți și niște sunete ciudate… e cel mai real coșmar. Fenomenul care se petrece este numit kanashibari (paralizie în somn), despre care mi-am tot propus să scriu, dar… .

În al doilea rând, înregistrările audio despre care se afirmă că ar fi vocile celor morți care răspund, fenomen numit EVP (Electronic Voice Phenomenon), sunt așa de neclare încât doar cineva care n-a lucrat cu echipamente care produc zgomot alb le-ar putea interpreta drept voci. Chiar nu sunt convingătoare. Iar când Derren le cere spiritelor să tacă, ghici ce se întâmplă?

În al treilea rând, presupusele poze cu fantome sunt la fel de neconvingătoare pentru că interpretarea e așa largă încât e ca și când te-ai uita la nori și ai încerca să zici cu ce seamănă. Fiecare va vedea ce vrea să vadă sau lucruri care au fost prezente în ultima vreme în viața sa. Un exemplu evident e dat în acest documentar în partea a 4-a, min 1:38. Depinde ce vrei să vezi.

Dar, vă las să urmăriți documentarul.

Derren Brown Investigates – The GhostHunter

[Partea 2 3 4 5]

„I made a living out of giving the impression that I have paranormal abilities, but I don’t.”

Derren Brown Investigates 1

Un alt documentar de-al lui Derren Brown. De data asta investighează un om care susține că poate vorbi cu morții și în felul acesta poate spune detalii despre o persoană pe care n-ar avea cum să o cunoască. Și impresionează din prima citire. Dar poate să aibă rezultate constante? Poate să repete această reușită sau a fost doar o întâmplare? Și dacă vă uitați la partea a 2-a o să vedeți că și Derren poate.

Prin partea a 3-a Joe (cel ce susține că vorbește cu morții) organizează o „adunare” –un spectacol– la care vin mulți oameni pentru a vorbi cu morții prin intermediul lui Joe. Văzând asta mă sperie (nu, nu pentru că „vorbește cu morții”, eu nu cred asta), pentru că sunt oameni care merg la întâlniri de-astea de mai mult de un an de zile. Pentru ei e ca un drog. De fapt, nu! Nu e „ca”, e chiar un drog. Și „dealer-ii” trăiesc exploatând dependența oamenilor și suferința. Acei oameni au nevoie ca cineva să le spună că morții îi iartă și-i iubesc și nu sunt supărați și îi îndeamnă la iubire și înțelepciune și spiritualitate.. și, indirect, la încredere în medium. Oamenii vor ca lucrurile ce li se spun să fie adevărate. Ei au nevoie să fie adevărate. Exact ca un drog… au nevoie de el.

Partea a 3-a conține o și explicație sumară a tehnicilor de lectură rece (cold reading) pe care le folosesc spiritiștii.  Cele mai evidente forme de înșelare mi se par metodele de ascundere a greșelilor: dacă omul spune „nu, nu mi se potrivește ce-mi spui, nu cred”, spiritistul spune „gândește-te bine, a fost demult, gândește-te”; dacă clientul tot nu poate face nicio legătură cu ceva din viața lui, spiritistul spune „ok, mai gândește-te” și trece la altceva/altcineva, lăsând impresia că a ghicit, dar clientul e de vină că nu-și amintește. Întotdeauna e altcineva de vină! Iar felul în care reacționează spiritiștii când cineva le contestă „puterile” dă mult de bănuit. Întotdeauna se simt amenințați ca și când sunt pe punctul de a fi descoperiți. Nu e onest.

Nu vă povestesc mai multe, dar vă recomand să vedeți documentarul ăsta! Ori sunteți sceptici, ori credeți în vorbitul cu morții, ori sunteți nedumeriți, uitați-vă!

Derren Brown Investigates – The Man Who Contacts The Dead

[ 2 3 4 5 ]

Legat de subiect:

– Mesia (alt documentar de Derren Brown, în care convinge paranormali că și el are puteri);
– Balaurul din garaj (mostră de gândire critică din The Demon-Haunted World de Carl Sagan). Descrie exact atitudinea mediumului din documentar: „Am un balaur în garaj, dar nimeni nu-l poate vedea sau detecta în vreun fel, dar trebuie să mă credeți! Dacă nu mă credeți sunteți răi și închiși la minte!”;
– Cold Reading (inclusiv o carte în care puteți citi tehnicile detaliate de lectură rece);

Läptopul meu e posedat

Într-o noapte aud aproape ca prin vis muzică. Mă trezesc (forțat) neștiind ce se întâmplă, de unde se aude muzica și pe întuneric semi-adormit mă îndrept spre leptop, care era sursa muzicii și caut butonul de oprire. Îl găsesc și opresc muzica. Mă culc. Într-o altă noapte, la fel. Futu-ți läptopu’ mă-tii, iar cânți? Eu aveam pe atunci obiceiul să las Winamp-ul pornit și cântând când puneam compütĕrul în hibernare și totul a fost ok o vreme. Așa că m-am gândit să dau pauză în Winamp ca măcar dacă tot pornește, să nu mă mai trezească. O idee excelentă, dar tot n-am rezolvat misterul. Câteodată mă trezeam că PC-ul e pornit dimineața, inexplicabil, iar când mă culcam târziu (și cum eu am obiceiul să nu adorm imediat), fiind liniște, îl auzeam când pornea, iar dacă deschideam ochii vedeam o lumină ciudată verde și intermitentă. Și pe liniște mi se părea că culĕrul (cooler-ul) face o gălăgie prea mare.

Bineînțeles, am rezolvat problema (sau măcar am redus numărul de porniri inutile și știu când o să se întâmple), dar înainte să explic cum, hai să considerăm o situație ipotetică.

Să presupunem că n-aș fi știut mare lucru despre calculatoare și aș fi crezut și în fantome (de ex.). Care ar fi fost concluziile la care aș fi ajuns? Păi, un eveniment inexplicabil destul de ciudat, adică televizorul nu pornește de la el decât dacă îl programez, iar compütĕrul nu l-am programat și nici nu știu dacă poate fi programat [poate], iar cei pe care i-am întrebat mi-au spus că nu este nicio explicație, ba chiar au văzut pe cineva la televizor care pretindea că a făcut același lucru. Trebuie să fie ceva mai mult decât atât! Sigur e ceva paranormal, altfel care e explicația? Poate o fantomă încearcă să comunice cu mine, caz în care ar trebui să fiu foarte atent, că dacă n-o ajut o să mă bântuie (rău de tot). Poate orele la care pornește calculatorul au o importanță, poate frecvența la care pornește e frecvența cu care trebuie să rezonez, poate… . Sau poate îl controlez eu cu puterea minții. De-aia se întâmplă doar când dorm, nu? Îl pornesc fără să-mi dau seama, în  vis. Sau poate îl pornește altcineva. Gata, am puteri paranormale (sigur eu fac asta, nu altcineva).

Acum, poate nu s-ar întâmpla chiar așa (dar nici foarte diferit), pentru că, totuși, un läptop e… cum să zic… tehnologizat, iar tehnologia nu se înțelege prea bine cu supranaturalul. Dar dacă obiectul misterios ar fi altceva, de exemplu o casă veche în care tocmai m-am mutat (și cred în fantome (și alte chestii) șí în cazul ăsta)? Acolo n-ar mai fi vorba de tehnologie și ar fi și mai greu de dat explicații. Să zicem că noaptea aș auzi sunete ascuțite, ca niște plânsete, ușile s-ar deschide „inexplicabil”, s-ar auzi bătăi în geamuri și în pereți, aș găsi găuri în scânduri care cu o zi înainte nu erau acolo și o grindă s-ar rupe și mi-ar omorî pisica. Sigur casa ar fi bântuită, nu?

Aș ajunge la concluzia asta dacă aș fi prea speriat (în principal din cauză că cred în fantome) să mă gândesc că poate sunt și niște explicații perfect normale. Sunetele stridente ar putea fi de fapt scârțâituri ale podelelor și ușilor, ceva de așteptat într-o casă veche (ba chiar ar fi ciudat dacă n-ar scârțâi nimic), ușile s-ar deschide pentru că sistemele de prindere sunt și ele vechi, bătăile din geam poate că sunt ciori, lilieci sau crengi de copaci de pe-afară, găurile din pereți… oare nu mi-a venit în minte că s-ar putea să fie plin de șobolani? Și ăștia, dacă e nevoie, rod tot (mai ales dacă sunt ajutați și de termite și scânduri semi-putrede). Aceeași explicație și pentru grinzile care se rup: sunt vechi, găurite și putrezite. Și mai există o mulțime de posibilități înainte să trag concluzia că o fantomă se plictisește noaptea.

Și să dau și explicația legată de pornirea „misterioasă” a läptopului. Am identificat două surse:

· procesul care face update-ul Windows-ului – după ce downloadează ce trebuie îmi cere să restartez, iar eu din lene îi spun că nu, iar când termin ce făceam îl pun să hiberneze, nu-i dau Shut Down, așa că trebuie să facă update-ul de unul singur: se trezește din hibernare, închide programele pe care le-am lăsat eu deschise, instalează ce are de instalat și restartează. De obicei uită să mai și oprescă PC-ul;

· antivirusul – îmi tot cere să fac scanări complete, eu zic că nu, așa că pe la 3:00 sau 4:00 se apucă singur. Ăsta măcar știe să dea Shut Down după ce termină scanarea.

Sunt surprins cât de ușor cred oamenii unele lucruri (foarte improbabile) și nu mai caută explicații „naturale”, iar dacă alții le caută (și le găsesc), le vine foarte greu să le accepte. Poate unii nu credeți că sunt oameni care cred că pot porni calculatorul cu puterea [supranaturală a] minții, eu chiar am văzut un astfel de pretendent la TV și, în plus, pe lângă ideea că G.Bush se transormă (fizic) în reptilă când nu-l vede nimeni, asta e chiar joacă de copii.

Carlos, canalizatorul

Notă: Dacă e prea mult de citit, puteți să vă uitați doar la cele 2 videouri la care am pus linkuri la sfârșit (textu’ cu albastru).

De la Carl Sagan citire, cartea The Demon Haunted World. Am găsit o poveste interesantă (și adevărată), pe care o s-o traduc. E (în special) pentru adepții paranormalului povestea, dar și pentru cei care nu știu ce să creadă. Happy reading!

„[În 1988 mass-media australiene au primit următoarea știre:]

CARLOS

VA APĂREA ÎN AUSTRALIA

Cei ce l-au văzut nu o să uite niciodată. Strălucitorul tânăr artist care vorbea cu ei, deodată pare să leșine, pulsul îi încetinește periculos și aproape se oprește pe punctul de a muri. Supervizorul medical calificat , care a fost pus să facă o monitorizare continuă, este gata să sune alarma.

Dar atunci, cu un impuls dat de inimă, pulsul este simțit din nou – mai rapid și mai puternic ca niciodată. Forța-viață s-a întors fără îndoială în trup – dar entitatea din interiorul trupului nu mai este José Luis Alvarez, tânărul de 19 ani [...]. În schimb, corpul a fost preluat de Carlos, un suflet străbun, ale cărui învățături vor veni ca o inspirație dar și ca un șoc. O ființă trecândă printr-o stare de moarte ca să-i facă loc alteia: acesta este fenomenul care l-a făcut pe Carlos, ghidat [channelled] prin José Luis Alvarez, noua figură dominantă în conștiența New Age. Cum chiar un critic sceptic din New York  spune: «Primul și singurul caz de spiritist [channeller] care oferă dovezi tangibile, fizice despre o schimbare misterioasă în fiziologia umană.»

Acum lui José, care a trecut prin mai mult de 170 de astfel de mici morți și transformări, i-a spus Carlos să viziteze Australia – în cuvintele mæstrului, «vechiul pământ nou» care va fi izvorul unei revelații speciale. Carlos déjà a prezis că în 1988 catastrofe vor mătura pământul, doi lideri mondiali importanți vor muri și, mai târziu în același an, australienii vor fi printre primii care vor vedea înălțarea unei noi mărețe  stele care va influența puternic viitorul vieții pe Pământ. [...]

[este povestit apoi cum José, în urma unui accident de motocicletă s-a schimbat și cum au început să emane voci din interiorul său, iar Carlos, un spirit vechi de 2000 ani, s-a reîncarnat ultima oară în 1900 și a căzut de pe un cal; similaritatea accidentelor alături de un cristal foarte rar care focalizează spiritul, sunt motivele pentru care Carlos apare în José]

Incluse în materialul pentru presă au fost o listă de apariții majore în orașe americane, o casetă video cu primirea entuziastă pe care a avut-o Alvarez/Carlos într-o sală de teatru de pe Broadway, interviul de la un post radio din New York, WOOP, și alte indicații că acesta este un fenomen new age american ieșit din comun. Două mici detalii substanțiale: un articol dintr-un ziar din South Florida spunea «Notă de teatru: cele trei zile de ședere ale spiritistului Carlos au fost extinse în Auditoriul War Memorial… ca răspuns la cererile pentru apariții», iar o parte dintr-un ghid TV a publicat un special, «ENTITATEA CARLOS: Acest studiu detaliat arată faptele din spatele celor mai populare și mai controversate personalități din prezent».

Alvarez și managerul său au ajuns în Sydney[...]. Ei au călătorit peste tot într-o enormă limuzină albă. Au ocupat apartamentul prezidențial al unuia dintre cele mai prestigioase hoteluri. José a apărut într-o elegantă robă albă, purtând un medalion de aur. În prima sa conferință de presă Carlos a apărut imediat. Entitatea a fost puternică, fluentă, hotărâtă. Programele TV australiene s-au aliniat rapid la coadă pentru apariția lui José, a managerului său și a asistentei (pentru a-i verifica pulsul și a anunța prezența lui Carlos).

La emisiunea Today Show au fost intervievați de către gazda George Negus. Când Negus a pus câteva întrebări rezonabile dar sceptice, new age-ěrii au avut obraz subțire. Carlos l-a blestemat pe prezentator. Managerul a vărsat un pahar cu apă pe Negus. Amândoi au părăsit studioul. A fost o senzație în presa de scandal [...]. Posturile TV au fost inundate de apeluri. Un cetățean din Sydney îndruma să se ia în serios blestemul asupra lui Negus: armata Satanei  déjà a preluat controlul ONU, a spus, și Australia ar putea fi următoarea.

[...]

[după o apariție la Opera din Sydney] mulți membi ai publicului au descris că au fost mișcați spiritual și încântați.

Duminica următoare, la cel mai popular program –numit Sixty Minutes după cel din America– a destăinuit că afacerea cu Carlos a fost o farsă, de la cap la coadă. Producătorii s-au gândit că ar fi instructiv să exploreze cât de ușor un vindecător spiritual sau un guru poate fi făcut să uimească publicul și presa. În consecință, au contactat unul dintre cei mai buni experți în păcălirea publicului (cel puțin dintre cei care nu au sau consiliază un birou politic)– magicianul James Randi.”

Cum a fost pusă la cale farsa.

Echipa Sixty Minutes a apelat la Randi, care le-a propus să pornească o farsă de la zero. El a apelat la un tânăr sculptor pe care îl cunoștea și i-a propus să joace rolul lui José. L-a antrenat, i-a arătat trucul de oprire (aparentă) a pulsului, punând un burete sau o bilă moale la subraț și strângând-o, și i-a pus cască în ureche astfel că nu era nevoie să se gândească la răspunsuri, pentru că Randi (care se pricepea să răspundă) îi spunea instantaneu.

„Documentația substanțială a fost falsă toată. Blestemul, aruncarea paharului cu apă și toate celelalte au fost repetate înainte pentru a atrage atenția publicului. Și au reușit. Mulți dintre cei care s-au dus la Sala Operei [la apariția lui Carlos] au făcut asta din cauza atenției date de presă și televiziuni. Un lanț australian de ziare chiar a tipărit fluturași [flyer-e] de la “Fundația Carlos”.”

Presa australiană a fost furioasă pentru că a fost înșelată, dar Randi le-a reproșat că n-au depus niciun efort pentru a verifica afirmațiile lui Carlos și ale managerului său.

„Nu a apărut niciodată în niciunul dintre orașele din listă. Caseta video cu Carlos pe scena unui teatru din New York a fost o favoare făcută de magicienii Penn și Teller, care apăreau acolo. Ei au cerut publicului doar să aplaude puternic; Alvarez, în costum și cu medalionul, a intrat; publicul a aplaudat, Randi a filmat, Alvarez le-a făcut cu mâna, spectacolul a continuat. Și nu e niciun post radio în New York cu literele WOOP.

Alte motive de suspiciune puteau fi găsite în scrierile lui Carlos. Dar din cauză că actualitatea intelectuală era așa de nefondată, din cauza credulității – veche sau new age– care este așa de mare, din cauză că gândirea sceptică este așa de rar practicată, nicio parodie nu este prea implauzibilă. Fundația Carlos a oferit pentru vânzare (au fost destul de scrupuloși să nu vândă de fapt nimic) un “Cristal al Atlantidei” [Atlantis Crystal]:

«Cinci dintre aceste cristale unice au fost până acum găsite de mæstrul înălțat, în timpul călătoriilor lui. Neexplicate de știință, fiecare cristal acumulează energie aproape pură… [și are] puteri tămăduitoare enorme. Formele sunt de fapt energe spirituală fosilizată și sunt un minunat instrument pentru pregătirea Pământului pentru Noua Eră… Dintre cele cinci, mæstrul înălțat poartă Cristalul Atlantidei tot timpul în apropierea trupului său pentru protecție și îmbunătățirea activităților spirituale. Două au fost achiziționate de doritori dragi din SUA, în schimbul contribuției substanțiale la cererile mæstrului înălțat.»”

Alte produse au mai fost “Apele lui Carlos”, “Lacrimile lui Carlos”, cărticica “Învățăturile lui Carlos” (din care o să citez: „There are many answers to any question, and all the answers are right answers. It is so. Do you see?”), care a fost scrisă de Randi și José în câteva ore pe calculator.

Unii chiar au crezut că au fost vindecați (doar pentru că l-au văzut pe Carlos, sau l-au atins) și (deloc) surprinzător: după ce farsa a fost destăinuită tot au fost destui care au continuat să creadă că José comunică cu un spirit de 2000 ani și au venit la el și i-au spus «Nu te lua după ce spun ăia, noi credem în tine!».

Aici e pericolul dacă lumea crede în oricine care susține că are puteri paranormale: nu mai poți diferenția adevărul de minciună. Șarlatanii își pot face de cap pe banii proștilor (iar dacă Randi a fost corect și n-a vândut efectiv nimic, cu siguranță nu toți o să facă așa!).

O să închei la fel cum se încheie cărticica lui Carlos:

THINK!

P.S.: James Randi vorbește despre Farsa Carlos (Partea 1) (inclusiv filmări originale cu Carlos). Partea a 2-a.