Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?¹

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie²

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).³ Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.⁴

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.⁵

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.¹⁷ Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment⁶, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment⁷, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment⁸ în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)⁹. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.¹²

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.¹⁰ Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.¹¹ Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente¹³ în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu¹⁴ în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.¹⁵

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu¹⁶ publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment¹⁸: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.¹⁹

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Despre întâmplări improbabile

Din când în când ni se întâmplă unele lucruri foarte improbabile și avem tendința să credem că sunt speciale și trebuie să fie mai mult decât o coincidență. Tot ceea ce ni se întâmplă nouă este special, atât de special încât unii ajung să spună că nu contează decât ceea ce crezi, experiența personală este cea mai importantă. De aici apare și neîncrederea în știință pentru că „sunt doar unii departe care pot să spună ce vor, că n-am fost acolo să-i vedem”, pe când ceea ce ni s-a întâmplat este „sigur”. Înțeleg de ce evenimentele ciudate tind să fie mult mai convingătoare decât datele obiective. Este din cauză că implică sentimente, emoții, pe când un studiu este neutru din acest p.d.v.; iar când e vorba de emoții, rațiunea este inactivată. Vara asta am avut și eu un vis exact în momentul unui eveniment important (nu vreau să dau detalii) și dacă n-aș fi fost sceptic probabil aș fi crezut toată viața că a fost un vis premonitoriu pentru că nu l-aș fi analizat atent să observ multiplele neconcordanțe cu realitatea. Cu toate astea, chiar și dacă visul se potrivește doar „în esență” tot este convingător pentru unii și este foarte greu să-și schimbe părerea. La fel se întâmplă și în cazul în care un leac alternativ funcționează pentru ei.

Pentru a încerca să explic de ce experiențele personale nu dezvăluie întotdeauna adevărul o să mă folosesc de un documentar mai vechi de-al lui Derren Brown, numit The System. În ce constă: Derren susține că are un sistem prin care poate prezice câștigătorul unei curse de cai. Astfel, îi trimite unei persoane alese întâmplător un mail în care îi spune rezultatul, care se dovedește a fi cel corect. Apoi îi mai trimite alte mesaje cu câștigătorii curselor și o îndeamnă să parieze. Khadisha (așa o cheamă) pariază și câștigă de 4 ori la rând. A 5-a oară pariază 150£, urmăriți aici de la min. 5:00 (nu treceți încă la partea următoare):

Dacă v-ați uitat ați văzut că a 6-a oară va paria o sumă mare de bani. Să privim din perspectiva ei: Derren Brown (pe care îl vede la televizor făcând „magie” – deci este un fel de „autoritate”) îi spune că poate prezice rezultatul unei curse și îi demonstrează asta de (cinci ori consecutiv! – deci este foarte improbabil să fi ghicit); sistemul este secret (de aceea nu îl folosește toată lumea) și Derren pare să aibă bune intenții (n-are nimic de câștigat, doar îi place să ajute lumea). Khadisha chiar se întreabă cum ar putea să funcționeze sistemul, dar a câștigat de cinci ori la rând, deci trebuie să funcționeze așa că nu mai contează cum. Gândul că ar putea să se îmbogățească o face să ignore faptul că n-a văzut dovezi destule. Se gândește déjà la ce-o să facă cu banii și este convinsă că o să câștige pentru că vrea să câștige. Dorința este pusă în fața realității. Dacă credeți că Secretul funcționează faceți aceeași eroare: V-ați dorit cândva ceva și ați primit; ca urmare credeți că tot timpul veți primi ce vă doriți pentru că o astfel de lume ar fi frumoasă. La fel e și în cazul norocului: ați avut un talisman la voi când ați reușit ceva, așadar credeți că dacă îl purtați la voi o să vă aducă noroc și altă dată. Este foarte frumos să ai un obiect secret care să îți dea +1 upgrade doar ție. E ca atunci când un atlet se dopează dar nu îl prinde nimeni pentru că n-a folosit nicio substanță. La fel e și în cazul rugăciunii. Este de dorit să trăiești într-o lume bună și frumoasă și speri ca dorința să-ți fie auzită.

Revenind la Khadisha, cum vă explicați că funcționează sistemul (înainte să vedeți continuarea)? Eu prima dată m-am gândit că totul e aranjat și de fapt nimeni nu pariază nimic. Asta ar fi explicația cea mai simplă, dar nu cea corectă. Dar dacă Derren ar fi fost unul care să susțină că are puteri paranormale? Atunci cei care l-ar fi crezut ar fi răspuns la îndoiala mea prin „Dacă n-are puteri paranormale, atunci cum explici???” și aș fi spus că nu pot explica pentru că nu am suficiente informații. Așa că gândiți-vă (cei ce credeți că paranormalul există) că dacă nu se cunoaște o explicație  nu înseamnă că acceptăm prima propunere oricât de nefondată ar fi. Nici în cazul acestui documentar nu am o explicație și cu toate astea ea există și nu este supranaturală. Pentru alte exemple vă recomand Science of Scams.  Urmăriți explicația (cum a știut rezultatele curselor de cai), este foarte interesantă:

Acum că știți, și dacă nici voi nu vă gândeați la explicația asta, poate înțelegeți de ce lipsa unei explicații nu înseamnă că e ceva supranatural. Una dintre probleme este că vedem lucrurile doar din proprie perspectivă, ceea ce nu este destul. Nu putem lua în considerare detalii ce țin de legea probabilităților. Alte exemple de gândire greșită am prezentat în articolul despre Disraționalia. Situația din documentar este asemănătoare cu următoarea: primiți un apel în care vi se spune că ați câștigat un premiu de mii de €. Inițial bucuria este mare și, dacă nu știți că se fac înșelătorii, bucuria o să vă facă mai puțin atenți și o să dați date confidențiale sau chiar bani. În prezent astfel de înșelătorii sunt destul de cunoscute și probabil n-o să cădeți în plasă, dar mai demult ați fi făcut la fel? Sunteți siguri?

Să facem niște calcule legate de vise:

Un om are în medie între 4 și 6 vise pe noapte, dar nu și le amintește pe toate (decât dacă este trezit frecvent), așa că să zicem că își amintește doar 0,5 (în medie) (adică unul la două zile). Asta înseamnă 182 vise pe an. În România sunt 22 milioane de oameni, ceea ce înseamnă că 182·22.000.000=4.004.000.000, adică aproximativ 4 miliarde de vise amintite într-un an. Antropologii și sociologii ne spun că fiecare dintre noi cunoaște în jur de 150 persoane, deci sunt 3,3 miliarde de relații sociale (150·22mil.). Mortalitatea în România este de 11,78‰, adică în fiecare an mor aproximativ 260.000 oameni. De asemenea, majoritatea viselor implică mai multe persoane cunoscute (adică dintre cele 150) și nu persoane necunoscute. Avem 4 miliarde de vise (majoritatea) despre persoane cunoscute și 260 mii persoane cunoscute (de către cineva) care mor. Este inevitabil să nu fie niciun vis despre acele 260 mii de persoane. Ar fi anormal dacă nu ar fi niciun vis ciudat (premonitoriu)! Și, pe de altă parte, „premonițiile” nu sunt doar despre moarte. În fucnție de nivelul de superstiție al fiecăruia evenimentele capătă „sens”, astfel că unii o să considere premoniție și dacă visează că o să ia examenul mâine. [calcul inspirat de aici, pg. 249]

Dar dacă ai un vis și nu se întâmplă?

Simplu: îl uiți! Câte vise neinteresante vă mai amintiți? Câte vise în care cineva a pățit ceva dar în realitate nu s-a întâmplat nimic vă mai amintiți? Cred că nu greșesc dacă spun că numărul e zero (sau foarte mic).

Să facem o comparație: să presupunem că aș câștiga la loto. Ar fi asta ceva special? Bineînțeles! Ar necesita asta neapărat intervenția unei forțe misterioase? Nu, pentru că fiecare jucător are o probabilitate (foarte mică) de câștig, dar cineva tot câștigă (dacă nu acum, săpt. viitoare etc.). Este la fel ca în cazul datului cu banul de 10 ori (apare și asta în The System): odată și-odată tot o să fie de zece ori la rând același rezultat, dar el nu necesită existența unei forțe misterioase care să ghideze banul, pentru că sunt destule legile cunoscute ale naturii. Iar pentru legile naturii de 10 ori stema nu e ceva special, doar pentru noi este.

În concluzie, dacă crezi că ai vise prevestitoare încearcă să notezi într-o listă visul și ce a conținut, de fiecare dată când ai un vis (nu doar dacă este prevestitor!) și după mult timp încearcă să verifici cât la sută (sau poate la mie) s-a adeverit. Este important! Gândește-te câți oameni au prezis dezastre naturale de-a lungul timpului. Normal că unii au mai nimerit. Poate la fel e și cu visele.

UPDATE: Trebuie să includ și animația de la QualiaSoup despre coincidențe pentru că explică foarte bine.

It *could* just be coincidence

Asemănătoare:
Disraționalia;
Science of Scams;
Derren Brown Investigates: Bronnikov Method;

Ziua lui Carl Sagan

Carl Sagan s-a născut pe 9 noiembrie 1934 (ar fi avut acum 76 ani). Întotdeauna inspiră cu vorbele lui, așa că merită să-l ascultăm (încă o dată).

Carl Sagan: Consider Again That Pale Blue Dot

Relaționat: Un univers ce nu a fost făcut pentru noi.

OZN-uri?

Acum câteva săptămâni eram acasă și m-am gândit să încerc să mă uit la Codul lui Oreste. Pe vremea când nu eram sceptic îmi plăcea să mă uit, apoi m-a cam plictisit și nu m-am mai uitat. În general am observat că sunt chemați niște invitați care ascultă și din când în când mai zic și ei câte un început de propoziție. Dar, în emisiunea despre care vreau să vorbesc [10-Sep-2010, o găsiți aici pe youtube] a fost ceva mai mult decât vorbe. Au fost așa-zise dovezi, ceea ce a făcut emisiunea suportabilă (neplictisitoare) pentru mine. Subiectul a fost legat de aparițiile OZN-urilor, mai exact de aparițiile de la noi din țară.

Au fost prezentate multe poze cu OZN-uri, pe care le-am așteptat cu nerăbdare, însă am fost dezamăgit. Aproape toate pozele erau poze normale cu niște puncte negre, despre care se spunea că sunt „nave extraterestre”. Da, erau PUNCTE NEGRE!

Într-una din poze lângă punctul negru („nava extraterestră”) era o gaură în nori de formă pătrată. Invitații (autorii pozelor) spuneau că acea gaură este urma unde „nava” a deschis un portal interdimensional ca să intre în lumea noastră. Total neconvingător pentru că era doar un punct negru și un nor cu multe forme și cu toții știm că dacă te uiți destul de mult la nori poți să vezi orice vrei. Este din cauza paternicității (tendința de a vedea modele peste tot).

De aici: http://www.youtube.com/watch?v=swlO46WiKbs#t=5m30s

În altă poză erau trei figuri negre (puncte mai alungite), iar autorii spuneau despre două că sunt păsări, iar al treilea este o navă. Era într-adevăr o diferență între cele trei figuri, dar cel deosebit putea foarte simplu să fie compus din două figuri suprapuse, despre care s-a spus că sunt păsări. Sau pot fi alte explicații, nu trebuie să sărim direct la varianta cu „extratereștrii intradimensionali”. De asemenea, cele două puncte recunoscute a fi păsări nu erau cu nimic mai deosebite față de punctele din alte poze, ceea ce mă face să am mari îndoieli că ar fi nave extraterestre.

Încercați, de ex. să comparați cele două puncte din stânga din imaginea asta, cu punctul din prima imagine. Vi se pare clar că astea sunt păsări pe când cel din prima poză nu poate fi decât navă extraterestră? Sau e doar ceea ce vor unii să vadă? Poza de mai sus este mărită și mai mult (aici), dar tot nu se elucidează misterul.

În altă poză apărea un obiect mai mare (nu doar un punct negru), despre care se specula că ar fi o navă extraterestră (din nou), dar care semăna mai mult cu un balon (în care zboară oameni). Iar acea poză era făcută în apropierea mării, spre deosebire de celelalte, făcute în munți, așa că este destul de posibil să fie un balon. Aici cred că autorii au fost conduși de confirmarea prejudecăților (confirmation bias); dacă vrei să vezi ceva anume, o să vezi dacă te uiți la o imagine destul de neclară destul de mult.

Gândiți-vă ce e mai probabil: să fie un simplu balon interpretat greșit, sau să fie o navă extraterestră care nu are „scut de invizibilitate”?

Într-o altă poză, au zis că se vede o navă care are în jurul ei „aer ionizat”, care în poză apărea ca o zonă un pic mai deschisă (albă). Astfel de efecte apar foarte des în pozele de slabă calitate sau în pozele de mare calitate dar care au fost mărite foarte mult. Uneori sunt artefacte JPG (uitați cum strălucește asta), alteori sunt aberații vizuale din cauza limitărilor aparatului foto sau a condițiilor atmosferice. Și având în vedere că au declarat că au făcut sute de poze, nu e ieșit din comun ca în unele să apară astfel de efecte, trebuie doar căutate cu atenție. Aici este de vină selecția observațională (eroarea de selecție), mai ales că autorii declară că de multe ori nici nu vedeau „obiectele” fotografiate, care apăreau doar la analiza atentă a pozelor.

În concluzie, dovezile au fost neconvingătoare. Nu au fost imagini clare care să excludă alte explicații posibile și, mai important, nu ne dau motive să credem că ar fi nave extraterestre. Pentru că și dacă nu putem explica un obiect, nu înseamnă că este automat o „navă”, este doar un O.Z.N., adică un Obiect Zburător Neidentificat. După părerea mea în majoritatea pozelor punctele negre pot fi păsări sau alte obiecte „pământești” și nu susțin ipotezele propuse de autori. Trebuie să precizez și că nu cred că imaginile ar fi falsuri. Am încercat să fiu atent și la urme de trucaj (și nu par să apară), dar oricum este puțin probabil să fie trucate.

Cel mai important, însă, e că în poze nu apar nave extraterestre; apar doar păsări, baloane și, în cel mai bun caz, obiecte neidentificate, iar un obiect neidentificat nu e neapărat o navă extraterestră.

Pe aceeași temă:
Michael Shermer la TED 2010 (despre patternicitate și agenticitate);
Confirmarea prejudecăților;
Neil deGrasse Tyson despre OZN-uri;
Penn & Teller: Bullshit! – Răpiri extraterestre;

Un univers ce nu a fost făcut pentru noi

Aceasta este ultima postare până la toamnă, intru în pauză, așa că ultima e mai specială. Býe býe. Am revenit.

Carl Sagan povestește despre știință, religie, acceptarea realității și trăirea în iluzie, despre dorința noastră de a crede că avem un scop suprem și că universul a fost făcut pentru noi, despre îngeri și zei, despre supranatural și despre curiozitatea de a-l afla.

I totally agree with Carl Sagan!

Carl Sagan: A Universe Not Made For Us

We could not happily have remained ignorant for ever

The Secret | Chaser’s War

O interpretare amuzantă a afirmațiilor din The Secret (despre care am mai scris și aici).

Chaser’s War On Everything – despre Uleiul de Șarpe.

The Anti-Secret

The Secret, „filmul care-ți va schimba viața”… sau nu.

Probabil că ați auzit de documentarul ăsta (că-i déjà vechi), dacă nu l-ați văzut și vreți să aflați despre ce-i  vorba: SECRETUL

Eu abia am rezistat să-l văd pe tot (și asta pentru că mi-am propus dinainte să-l văd până la capăt oricât de enervant ar fi fost). De ce nu mi-a plăcut: pentru că e cel mai manipulativ documentar pe care l-am văzut vreodată. Apare un filosof (și după cum bine știm, filosofii au adus cel mai mare progres în lume, nu oamenii de știință cu prostiile lor experimentale ) care își expune părerile în legătură cu o posibilă „forță” în Univers și postulează Legea Atracției în speranța că s-o găsi cineva să creadă, că doar este ce-și dorește lumea și se știe că oamenii cred mai ușor lucrurile care le plac decât cele care nu le plac. Iar „dovezile” sunt… îîî.. niște anecdote, povești ale unora care ori cred că puterea minții i-a făcut să câștige ceva, ori mint cu bună știință (totuși înclin să cred că se auto-amăgesc).

Așadar, pe aceleași principii vreau să spun lumii adevăratul secret, adevărata Lege a Atracției Universale (sau mai bine zis Legea Respingerii Universale – atât de respingătoare că toată lumea o respinge!), pentru că omu’ ăla din documentar greșește.

Legea Atracției Respingerii Universale, adică puterea de a extrage forța vitală (sau forța-viață) din Univers, funcționează exact invers. Dacă ai gânduri bune o să ți se întâmple lucruri rele, iar dacă ai gânduri rele o să ți se întâmple lucruri bune, așa că ajută și tu la pacea sacră și la fericirea spirituală dacă ești un OM, cu O mare, adică o ființă spirituală, condusă de duh, nu un simplu animal (care are și el, ce-i drept, o energie și în unele culturi chiar un suflet). Fii în rezonanță cu Universul așa cum au fost marii Mæștri ai Orientului și marii preoți azteci și Atlanții (nu ăia din STḀRGΛTE, ăia erau Anticii). Poate o să vă întrebați ce dovezi am. Greșiți! Împlinirea spirituală nu se bazează pe dovezi, se bazează pe credință, o credință tare ca piatra, pe care nici cea mai clară dovadă (care, evident, este o făcătură, un fals nenorocit) nu o poate doborî, nu o poate scoate din vibrația ei energetică. Dar, pentru nehotărâții care au nevoie de așa-zise dovezi, o să prezint câteva; dovada supremă: experiența personală, pentru că știți bine (chiar dacă nu recunoașteți.. apropo, toți marii oameni de știință au recunoscut că există o lume pe lângă aceasta, o lume care ne ghidează viața și ne dă semne prin lumină nematerială)… știți bine că ceea ce simțim este adevărul, adevărul nostru pentru că fiecare adevăr este la fel de valid, dacă e simțit cu putere și nimic nu ne poate face să credem altfel. Ok, dovezile promise care demonstrează incontestabil că Legea Atracției funcționează invers: dacă-ți dorești bine se întâmplă rău și invers.

· Un prieten al unui prieten, ambii pe nume Andrei, dintre care unu’ Viorel, a vrut foarte mult să meargă la Londra și din cauză că și-a dorit prea mult, nu a ajuns la Londra;

· Întotdeauna cei care își doresc cel mai mult să treacă clasa (în cazul elevilor) sau să aibe cât mai multe credite (în cazul studenților) sunt cei care nu le au. Să comparăm doi colegi, unul care are 24 credite înainte de sesiunea din sem. II (și are nevoie de 40 în total ca să treacă) ar face orice pentru credite (bine, poate nu chiar orice), și le dorește foarte tare… și cu toate astea nu le obține. Un alt coleg care are note de 9 și 10 la toate nu-și dorește în mod explicit creditele. Deci cel ce vrea ceva obține prin Legea Respingerii Universale exact inversul;

· Am alt exemplu, un om care a jucat la Loto de mulți ani și totuși n-a câștigat. De ce? Simplu: pentru că teoria mea este adevărată: Și-a dorit să câștige; în schimb un cunoscut (o să-i protejez identitatea, numindu-l Sorin, chiar dacă îl cheamă Alin) nu și-a dorit să câștige și într-o zi (o să-i protejez identitatea nedezvăluind data exactă, pot să spun însă că a fost cândva prin 2006 în zodia Săgetător) a găsit un bilet pe jos; l-a găsit dar n-a fost interesat să-l ia, iar biletul (fiindcă vibra la rezonanță cu adidasul lui Dorin) i s-a lipit de picior și l-a văzut doar când trecea din întâmplare (chiar evitase zona) prin fața unei agenții Loto, iar din cauza unei ploi puternice (puteți fi siguri că nu și-a dorit nici ploaie) a fost împins de oameni înăuntrul agenției (el ar fi preferat să stea în ploaie, dar i s-a împlinit dorința pe dos) unde o persoană (unii spun că ar fi fost un înger de pe Marte (unde, apropo, s-a descoperit de mult că există viață inteligentă, care există doar prin conștiință, nu mai are nevoie de trup fizic)) i-a luat biletul de pe picior și i l-a dat vânzătoarei, care a verificat și a confirmat că e biletul câștigător. Firește, Florin a vrut să refuze premiul, dar nu a putut pentru că insistau oamenii, așa că a încasat banii o săptămână mai târziu;

· O altă dovadă ar fi numărul mare de sinucigași care nu reușesc, dar, desigur, doar cei ce reușesc ajung cunoscuți; am însă date (și mai mult de atât, am avut și o premoniție, deci n-are cum să fie altfel) că sunt mulți care încearcă; Să analizăm, deci, teoria mea în situația aceasta: ce-și doresc sinucigașii? Păi, să moară, sau mai pe larg, să: nu se rupă funia, să nu se ia curentu’, să fie betonul/stânca destul de tare, să nu alunece înainte și să-și rupă picioarele, să nu-i găsească cineva imediat după ce au luat pastilele (și să-i ducă la spital și să le încurce planurile), să se aprindă odată benzina aia!, să vină odată trenul! (și să nu-i vadă dinainte), să nu sară nimeni în lac după ei, să nimerească bine cu pușca/pistolul (că dacă nu, îi rău) etc. Câți reușesc? Foarte puțini și cu siguranță sunt cei cărora le-a părut rău în ultimu’ moment; Câți mor fără să vrea? O mulțime! Deci teoria mea se confirmă din nou;

· Mihaela, o persoană care nu a vrut să creadă în adevărata Lege a Atracției Respingerii Universale, și-a dorit să obțină niște bani, dar nu i-a obținut; ergo eu spun adevărul despre Anti-Secret;

· Martirii (religioși) au murit sperând că nu li se mai poate întâmpla nimic rău și uite că s-au înșelat: au fost declarați sfinți și ciopârțiți și corpul lor a fost răspândit prin toate colțurile lumii (ortodoxe) încât să-i vadă lumea (și eventual să-i atingă)… adică o parte din cadavrul lor;

· Adela a vrut să nu pățească nimic pisica ei, după ce s-a urcat într-un copac (pisica) și astfel a chemat pompierii și inconștient dorința ei s-a transformat în „Să-mi dea jos pisica pompierii!” (sau invers… pompierii pisica), astfel că pisica s-a dat jos singură, invalidându-i dorința Adelei;

Dovezile sunt copleșitoare, cu miile! Nu văd de ce nu ați crede. Până la urmă, ce pierdeți dacă credeți? Vă asigur că nimic! Aveți doar de câștigat! O viață fericită obținută mai ușor decât ceilalți care sunt neîncrezători, o viață așa cum vă doriți! E doar la un pas. Sunteți dispuși să faceți acest pas?

Pentru mai multe informații trebuie doar să-mi cumpărați cartea (ceea ce eu țin să precizez că nu vreau să se întâmple!).