Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?¹

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie²

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).³ Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.⁴

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.⁵

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.¹⁷ Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment⁶, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment⁷, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment⁸ în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)⁹. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.¹²

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.¹⁰ Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.¹¹ Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente¹³ în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu¹⁴ în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.¹⁵

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu¹⁶ publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment¹⁸: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.¹⁹

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Erori cognitive: Disonanța Cognitivă

Erorile cognitive sunt responsabile pentru multe dintre credințele noastre greșite, așa că ar fi util să le analizăm și să ținem cont de ele. Prima pe listă: disonanța cognitivă.

Ce este?
Are un nume care sună complicat, dar nu este așa greu de înțeles. Disonanța cognitivă este o stare de conflict sau tensiune atunci când o persoană are două credințe, idei, atitudini, păreri contradictorii. Această stare produce neliniște și trebuie rezolvată într-un fel și de multe ori duce la auto-amăgire și îngreunează acceptarea realității. Ca să înțelegeți mai bine o să vă dau niște exemple.

Să presupunem că vă considerați o persoană morală, bună, incapabilă de acte violente. Acum imaginați-vă că tocmai ați omorât un om. Probabil că o să aveți remușcări și o să fiți neliniștit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Mustrările de conștiință sunt manifestări ale disonanței cognitive. Bineînțeles că nu puteți rămâne în această stare, așa că mintea voastră o să încerce să rezolve situația, dar n-o să fiți complet conștienți de acest proces, o să fiți conștienți doar de rezultate și o să credeți că sunt cele mai bune, sau poate chiar singurele. Cum rezolvăm situația? Păi, cea mai simplă rezolvare ar fi să acceptați că sunteți un criminal și că ați făcut ceva rău. Această soluție este acceptată doar de unii, însă cei mai mulți caută alte metode de scăpare. De exemplu, ajung să considere că o crimă nu este chiar așa de gravă că doar sunt destui alții care au omorât oameni; sau ajung să dea vina pe victimă pentru că i-a provocat –chiar dacă această „provocare” este doar închipuirea vinovatului– cum ar fi de exemplu cazul musulmanilor care pot să omoare o femeie pe motiv că și-a arătat brațele sau părul, și să considere că nu au făcut ceva rău; sau pot să ajungă la concluzia că victima a meritat pentru că e o persoană rea. De exemplu, soțul își surprinde soția în pat cu amantul și, într-un moment de furie, își ia pistolul și o împușcă, iar după ce se mai liniștește îi pare rău, dar ca să se justifice (față de el însuși) ajunge să creadă că a aplicat pedeapsa corectă. Acest exemplu cu crima este unul extrem, dar disonanța cognitivă apare și la situații mai des întâlnite.

Să presupunem că fumați și ați încercat să vă lăsați dar n-ați reușit. Pentru că e greu să acceptați că nu aveți control asupra deciziilor o să căutați justificări. Știți că fumatul este rău pentru sănătate și doriți să fiți sănătoși, așa că cea mai simplă soluție ar fi să nu mai fumați. Cum, de obicei, soluția cea mai simplă este mai greu de luat, o să fie nevoie de altele. Poate o să ziceți (și o să credeți!) că fumatul nu dăunează sănătății așa cum „se zice”, că de fapt sunt minciuni ale celor anti-fumat; sau poate o să ziceți că nu e așa de grav și că „toți tre’ să murim de la ceva”; sau că fumați pentru a slăbi (până la urmă, trebuie să vă țineți greutatea sub control), sau pentru a vă relaxa (orice plăcere are un risc, nu?). Mintea noastră produce destul de ușor tot felul de justificări, dar prin acestea ajungem să fim foarte închiși la ideile din exterior care nu ne convin.

Elevii și copiatul

Judson Mills a făcut un experiment în care a observat cum se schimbă atitudinile unor elevi față de copiat, în funcție de ceea ce fac: copiază sau nu. Subiecții au fost puși să participe la un concurs și li s-a dat impresia că nu sunt supravegheați foarte strict, astfel că unii dintre ei au decis să trișeze, iar alții să rămână corecți. Participanții au fost întrebați ce părerea au despre copiat, înainte de concurs și după concurs. Ce s-a observat este că elevii care au copiat și-au schimbat atitudinea, ajungând să considere că nu e un lucru așa grav, că toată lumea copiază, că nu e un concurs important, că dacă li s-a dat ocazia au trebuit să profite etc. Cei care n-au copiat au ajuns să considere că este un lucru grav să copieze, iar cei care au copiat trebuie pedepsiți și sunt necinstiți. Pe scurt, atitudinile s-au polarizat ca urmare a deciziilor luate. Este efectul disonanței cognitive și aici: fiecare a trebuit să-și justifice (lui însuși/ei înseși) ceea ce a făcut. (Judson Mills, Changes in Moral Attitudes Following Temptation, Journal of Personality, Vol.26);

Efectul Ben Franklin

În 1969, doi psihologi au făcut următorul experiment: subiecții au câștigat o sumă de bani și pe urmă experimentatorul le-a spus la o treime dintre ei că și-a folosit banii proprii și i-a rugat să renunțe la premiu. O altă treime a fost rugată, de o secretară, să renunțe la premii pentru că departamentul de psihologie nu are prea multe fonduri. Iar o altă treime nu a fost rugată să renunțe la premii. Pe urmă, toți participanții au fost întrebați cât de mult le-a plăcut experimentatorul, răspunsurile fiind: cei care au fost rugați personal de experimentator să renunțe la bani l-au plăcut cel mai mult, iar cei care au fost rugați în mod impersonal, de către o secretară, l-au plăcut cel mai puțin. Explicația este că persoanele care fac o favoare cuiva (necunoscut) au sentimente contradictorii („nu îmi place persoana asta în mod special” și „tocmai i-am făcut o favoare”) și încearcă să-și justifice acțiunile ajungând să creadă că au ajutat pentru că de fapt le place acea persoană. „L-am ajutat pentru că e de treabă!”. (studiul original a fost: Jon Jecker and David Landy, Liking A Person As A Function Of Doing Him A Favor, Human Relations 22);

Plictisitorul devine interesant

Într-un experiment, participanții au fost puși să facă lucruri repetitive, fără sens și foarte plictisitoare (roteau niște mânere și apoi le roteau la loc și apoi iar și iar…) pentru o lungă perioadă. Pe urmă, experimentatorul i-a cerut fiecărui participant să îl ajute să convingă o altă persoană să participe (sub pretextul că asistentul care trebuia să îl ajute cu experimentul nu a sosit). Participantul acum trebuia să convingă un necunoscut că experimentul acela plictisitor este de fapt interesant. Unii dintre participanți au fost plătiți cu 20$ pentru asta, alții cu 1$ (iar un grup de control nu a trebuit să convingă pe nimeni). Cei care au fost plătiți cu 1$ au ajuns să considere experimentul mai interesant decât cei plătiți cu 20$, asta pentru că cei ce au primit 20$ au avut o justificare –banii– pentru ce au făcut, pe când ceilalți s-au aflat în disonanță („tocmai am convins pe cineva să participe la ceva plictisitor” și „eu nu mint pentru 1$”) și au ajuns să considere că experimentul nu a fost chiar așa de plictisitor.

Experimentul de mai sus, prezentat de Philip Zimbardo și Leon Festinger:

Cu sau fără dinți?

Un alt exemplu găsim la triburile Dinka și Nuer din Sudan, care obișnuiesc să extragă câțiva dintre dinții din față ai copiilor lor. Antropologii sugerează că acest obicei a apărut într-o perioadă când a fost o epidemie a unei boli care produce blocarea mandibulei. Lipsa dinților din față le-ar fi permis copiilor să se hrănească. Dar dacă ăsta a fost motivul, de ce nu a dispărut această practică? Deși nu are sens pentru cineva din exterior, ea este explicată foarte bine prin teoria disonanței cognitive. În timpul epidemiei sătenii au început să scoată dinții frontali tuturor copiilor, astfel că dacă vreunul dintre ei făcea tetanus, să poată fi hrănit de către adulți. Acesta este un lucru urât de făcut unui copil, mai ales că doar unii dintre ei se îmbolnăveau. Pentru a justifica decizia în fața lor și a copiilor lor au avut nevoie să găsească beneficii date de procedură. De exemplu, ajungeau să considere că scoaterea dinților are o valoare estetică și chiar să transforme asta într-un ritual de trecere. Și exact asta s-a întâmplat. „Persoanele știrbe sunt frumoase”, spun sătenii, „Cei ce au toți dinții sunt urâți: arată ca niște canibali care ar mânca alți oameni. Dantura completă îi face pe oameni să arate ca măgarii.” Înfățișarea fără dinți mai are și alte avantaje: „Ne place sunetul sâsâit pe care îl face când vorbim”, iar adulții îi înurajează pe copii spunându-le că ritualul este un semn de maturitate. Justificarea medicală este de mult uitată, în prezent rămâne doar auto-justificarea psihologică. În loc să renunțe la tradiție, membrii tribului au rezolvat disonanța convingându-se că ritualul crește frumusețea unei persoane. (Toothless is Beautiful: How Humans Will Justify Almost Everything)

Culte apocaliptice

Leon Festinger

Autorul teoriei disonanței cognitive este Leon Festinger care, pentru a o elabora, s-a infiltrat împreună cu încă doi asociați într-un cult apocaliptic. Liderul acestui cult, numit Marian Keech, a prezis că va veni sfârșitul lumii pe 21 decembrie în acel an (1954), iar Festinger a vrut să vadă cum reacționează adepții când profeția nu se împlinește (iar dacă se împlinea, era salvat ). Keech le-a spus adepților că în 20 decembrie la miezul nopții vor fi ridicați la cer de către niște nave extraterestre și astfel salvați de la distrugerea lumii. Mulți dintre adepți și-au donat toată averea inclusiv casele și au demisionat de la locurile de muncă și s-au adunat acasă la profetul lor pentru a se ruga. Alții au rămas înfricoșați în casele lor. Soțul doamnei Keech, un necredincios, s-a culcat devreme și a dormit liniștit în timp ce soția lui se ruga alături de adepți în altă cameră. Festinger a făcut o previziune: cei care nu au renunțat la posesii își vor pierde credința, iar cei care și-au donat averea își vor întări credința (pentru că este tot ce le-a mai rămas). La miezul nopții nici urmă de nave extraterestre în curte. Pe la 2 noaptea adepții au devenit destul de îngrijorați, iar la 4:45 doamna Keech a avut o nouă viziune: Lumea a fost scăpată datorită incredibilei credințe a adepților ei! Urmarea acestei profeții false este că adepții și-au mărit credința și, deși înainte erau foarte retrași și nu vorbeau nici cu presa nici cu posibili noi adepți, după „salvarea lumii” au început să facă prozelitism, să convingă cât mai mulți oameni să li se alăture. (sursa: extract din Capitolul 1 din Mistakes Were Made (but not by me), Carol Tavris)

Care este explicația? Adepții puși în fața unui fapt evident (profetul lor a greșit) aveau două gânduri conflictuale: „Sunt o persoană inteligentă” și „Cum am putut să fiu așa prost să cred profețiile astea false?”. Pentru a ieși din disonanță, cea mai simplă cale ar fi fost să accepte că au fost prostiți, au făcut o greșeală, dar cum de multe ori soluția cea mai simplă nu este acceptabilă, au ajuns să caute alte justificări cum ar fi să creadă că într-adevăr au salvat lumea. Pentru că era greu să creadă acest lucru, au făcut tot posibilul să găsească și alte motive să creadă, de aceea au început să convertească alte persoane gândindu-se că „dacă atâta lume crede, trebuie să fie adevărat; nu sunt doar ideile mele, mulți oameni cred”. Asta a făcut auto-amăgirea mai ușor de acceptat.

Calea spre o minte închisă

Disonanța cognitivă ne face să evităm informația care nu corespunde cu ceea ce credem déjà și să dăm importanță informației care ne confirmă credințele (fenomen numit confirmarea prejudecăților, sau confirmation bias), ne face să ne asociem cu oameni care cred ceea ce credem și noi. Uneori această asociere e bună, alteori nu. Nu e bună atunci când creează o separare artificială între „noi” și „ceilalți”. Acest lucru se întâmplă în special în cazul naționaliștilor, sau al grupurilor religioase, ideologiilor politice sau chiar al suporterilor echipelor de fotbal.

Un exemplu de minte închisă la idei noi este prezentatorul emisiunii următoare, care deși primește o explicație clară și ușor de înțeles despre felul în care s-a format ochiul prin evoluție, refuză să creadă. (dați la 15:30, dacă nu sare automat)

La min. 26, Richard Dawkins îl întreabă dacă i s-a părut convingătoare explicația, iar răspunsul este „Nu prea.” motivând că în Biblie scrie altceva. Prezentatorul se află în disonanță fiindcă pentru el a considera evoluția un fapt și a continua să creadă în interpretarea literală a Bibliei sunt credințe incompatibile („Explicația este foarte logică și convingătoare” vs. „Sunt un om credincios, iar Dumnezeu spune că formele de viață nu au evoluat”), forțându-l astfel să ajungă să creadă că explicația nu e chiar așa de convingătoare. Catolicii, în schimb, au rezolvat disonanța considerând că Geneza este doar simbolică.

În disonanță cognitivă intră și conspiraționiștii care sunt puși în fața dovezilor că afirmațiile lor sunt false, iar pentru a își păstra credințele neagă dovezile. De exemplu, resping dovezi științifice pe motivul că ar fi făcute la comandă de către comunitatea științifică, dar nu resping poveștile spuse de cineva care afirmă că a făcut parte din nu-știu-ce servicii secrete (fără să aducă dovezi, că doar e secret) și care spune ce le convine.

Cei ce susțin că vine apocalipsa (de exemplu cea din 2012) își rezolvă disonanța după ce nu se întâmplă nimic sau chiar înainte (pentru siguranță) spunând că de fapt nu e o „distrugere” fizică, ci o „schimbare de paradigmă” sau intrarea într-o nouă „eră”, care se va manifesta prin „modificări la nivel spiritual” adică nedetectabile fizic, dar pe care cei ce cred le vor simți (sau își vor închipui că le simt). În acest fel, o nouă infirmare a credințelor este evitată.

Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în eroarea de a crede orice fără dovezi, dar trebuie să fim atenți când respingem sau acceptăm ceva, care este motivul pentru care facem asta.

Linkuri externe:
Cognitive Dissonance (Skeptic’s Dictionary)
Podcastul Point of Inquiry: interviu interesant cu Carol Tavris despre disonanța cognitivă,  pe Youtube sau în original (mp3);

Divinația și lectura rece

Divinația constă în orice încercare de a folosi puteri supranaturale (sau paranormale) pentru a afla informații necunoscute din prezent sau trecut sau pentru a prezice viitorul. Câteva exemple ar fi astrologia, chiromanția (ghicitul în palmă), necromanția (vorbitul cu morții), cartomanția (ex.: Tarot), dar și altele mai puțin cunoscute cum ar fi hepatomanția (ghicitul în ficatul animalelor moarte),  miromanția (ghicit prin privitul furnicilor), tiromanția (ghicitul în găurile din cașcaval) sau uromanția (ghicitul în urină).

Oricum s-ar numi practica, se bazează pe lectura rece (cold reading) și nu este nimic „magick”, este doar o manipulare a celor neinformați sau care vor să creadă. Lectura rece este o tehnică prin care cineva poate da impresia că știe totul despre altcineva, dar de fapt se bazează pe capacitatea de a convinge, pe psihologie și pe mentalism. Cea mai simplă metodă e folosirea afirmațiilor Barnum, cum ar fi următoarea:

„Ești o persoană cu o gândire independentă și originală; nu accepți pur-și-simplu ce îți spune lumea”

„Simți o nevoie mare ca oamenii să te placă și să te respecte”.

Adică afirmații foarte generale care se aplică aproape oricui, dar care, într-un mediu potrivit, nu sunt observate și dau impresia că divinatorul cunoaște gândurile noastre ascunse. De exemplu a doua afirmație poate fi interpretată de cineva în felul următor: „De unde știe că am probleme cu șeful care nu mă respectă?” și, fără să-și dea seama, acea persoană, dorind să afle mai multe, va menționa problema ei cu șeful, iar divinatorul se va folosi de asta, spunând că de fapt el asta a vrut să zică.

De asemenea, pot fi folosite afirmații măgulitoare într-un mod complicat, cu multe cuvinte, care să nu fie depistate. Printre subiecte pot fi faptul că clientul este conștiincios, independent, muncitor, înțelept sau că știe să fie un bun prieten. Sau se poate profita de dorințele neîmplinite ale clientului, printr-un element pe care Ian Rowland îl numește „Iarba mai verde” (Greener Grass) care constă în a spune că sunt anumite lucruri pe care le regretă din trecut, erau și alte drumuri pe care ar fi putut să meargă și i-ar fi fost mai bine. Multe persoane se gândesc „ce-ar fi fost dacă…” ar fi luat alte decizii într-un anumit moment, așa că divinatorul trebuie doar să spună ceva vag („te-ai aflat la o răscruce și te gândești că poate nu ai luat decizia cea mai bună”) sau să interpreteze diverși indicatori (de exemplu îi poate spune unui client care pare să fi reușit în domeniul profesional,  „simt că ai uneori gânduri –care te neliniștesc– că nu te-ai ocupat de familie atât de mult cât ți-ai dorit”). Sunt o mulțime de tehnici prin care divinatorul poate să dea impresia că știe lucruri pe care nu le știe.

Pentru a afla mai multe informații, ghicitorul de multe ori „pescuiește” detalii. De exemplu poate spune „am o senzație puternică despre ceva legat de luna ianuarie”, iar clientul poate spune „m-am născut în ianuarie” (sau ce se potrivește), ghicitorul poate spune „da, așa este, asta este senzația; simt vibrații pozitive și văd un bebeluș…” sau orice îi vine în minte astfel încât să pară că asta vroia să zică și el. Dacă clientul nu se poate gândi la nimic legat de ianuarie, atunci divinatorul poate spune „ți-ai reprimat acele amintiri; niște amintiri dureroase…” sau „mai gândește-te, concentrează-te”, iar dacă clientul își amintește până la urmă ceva, va rămâne cu o și mai puternică impresie că divinatorul a știut ceva ce el a uitat.

În situația în care divinatorul greșește, există mai multe metode de a lăsa impresia că nu a greșit. O tactică ar fi: la început insistă că are dreptate, pe urmă devine nedumerit și încearcă să „împartă vina” pentru greșeală cu clientul și în final, lasă problema nerezolvată, în caz că clientul se gândește la ceva mai târziu. De exemplu, o ghicitoare spune că simte numele „Sarah” (sau Maria, dacă vreți ceva românesc), clientul spune că nu se poate gândi la nimeni cu numele ăsta, ghicitoarea insistă, dar clientul tot nu găsește pe nimeni, așa că ghicitoarea poate să spună (traducere din «The Full Facts Book of Cold Reading» de Ian Rowland):

„Atunci, bine. Nici eu nu înțeleg mai mult decât tine. Am impresia asta cu numele Sarah, și ori înseamnă ceva pentru tine, ori nu, pot să-ți spun că asta e impresia pe care o primesc. Nu îți cer să o faci să se potrivească, nu ăsta e scopul, dar, pe de altă parte, trebuie să spun ceea ce văd și să fiu cinstită cu tine, nu întotdeauna cunosc în totalitate. Așa că, eu zic să continui să te gândești la ce ți-am spus, nu? Eu simt că este o legătură pe-acolo pe undeva, dar, firește, nu este una care să-ți vină în minte imediat…”.

Dacă mai târziu clientului îi vine în minte cineva cu numele Sarah, îi crește încrederea în ghicitoare, iar dacă nu, pur-și-simplu va uita de „incident” și va rămâne cu impresia că ghicitoarea este foarte sinceră (iar sinceritatea este de apreciat).

Se mai pot folosi metode cum ar fi „am dreptate, dar tu nu ști” (divinatorul spune că simte o persoană pe care clientul nu o cunoaște, dar cineva apropiat clientului o cunoaște), „am dreptate, dar nimeni nu știe” (poate spune că cineva are o problemă de sănătate, dar nu a spus nimănui), „am greșit, dar voi avea dreptate în curând” (de exemplu, divinatorul spune un nume, pe care clientul nu-l recunoaște, și, ca să scape, divinatorul spune că este o persoană pe care clientul o va cunoaște în curând; adică transformă informația în predicție), „am greșit, dar nu contează” (divinatorul trece repede peste greșeală și insistă pe altceva din ce a zis; de exemplu, poate spune „simt că cineva din familia ta va avea un eveniment important”, clientul spune „nu cred… dar acum 2 săptămâni s-a căsătorit un prieten”, iar divinatorul răspunde „da, asta era; eram sigur că e un eveniment important, dar timpul în lumea spirituală este fluid, și vroiam să zic «o persoană importantă, un prieten», nu trebuie să fie din familie, sunt mai importante sentimentele, nu legăturile de rudenie; spune-mi mai multe despre acest prieten…”), „am greșit, dar am dreptate d.p.d.v. emoțional” (divinatorul poate spune despre client că a făcut ceva, iar dacă clientul spune că nu, atunci divinatorul poate să spună că clientul „și-a dorit”, dar n-a reușit; sau orice altceva), „am greșit puțin, dar am dreptate în general” (poate spune „ai avut o problemă cu roțile de la mașină” și în caz că greșește, iar clientul îi spune „nu, nu au avut nimic roțile… dar am avut o mică problemă cu frânele”, divinatorul poate spune că a „văzut” o problemă la mașină, dar nu se pricepe la detalii), iar dacă nu funcționează nimic se aplică metoda „acceptă, scuză-te și treci mai departe” care dă impresia că divinatorul este cinstit și doar în situația asta a „greșit”.

Despre tehnicile astea și despre altele (limbajul corpului, întrebările ascunse etc.) puteți citi în detaliu în cartea The Full Facts Book of Cold Reading de Ian Rowland pe care (poate) o găsiți aici (4Shared, Easy-Share, Hotfile) și pe care am mai recomandat-o și în articolul ăsta.

Prin folosirea lecturii reci divinatorii pot să vă convingă că știu totul despre voi și în felul ăsta pot profita. Nu sunt toți șarlatani, de fapt cred că puțini sunt șarlatani, iar cei mai mulți se amăgesc. Fiți atenți când cineva pare că vă știe secretele ascunse că s-ar putea să nu le știe și să i le spuneți chiar voi fără să știți și să rămâneți cu impresia că n-ați zis nimic.

Uitați și un exemplu de „citire”, făcută de mentalistul Derren Brown în documentarul Messiah:

Și ca să fie și ceva amuzant, BBC3 Bullsh!t Detectors păcălesc 3 mediumi și îi demască:

O ultimă idée: Ați observat cum divinatorii nu contrazic niciodată clienții în următoarea situație?:

”D: Simt un nume, ceva cu litera M.
C: Am avut un prieten Marius.
D: Da, el este, îți spune că e bine și îi pare rău…”

NICIODATĂ nu zice un spiritist „Nu e el, e altu’.” Chiar întotdeauna „vorbește” exact prima persoană la care te gândești?

La subiect:
Analiza unui horoscop;
Linkuri externe:
Interviu cu Derren Brown despre cold reading;
Skeptic.com Cold Reading
Denis Dutton – Articol despre cold reading
The Skeptic Encyclopædia Of Pseudoscience (pg. 80)
Învățați Tauromanție (80-100% exactitate)

Psihologia credinței

Michael Shermer recomandă pe twitter niște videoclipuri care explică felul cum funcționează credințele nefondate. Toate videoclipurile sunt bazate pe studii din psihologie, nu sunt doar păreri ale autorului. Le recomand și eu celor care vor să înțeleagă mai mult.

Partea 1: despre adoptatea părerii celorlalți chiar dacă este evident greșită.

Part Ⅰ: Informational Influence

Partea a 2-a: despre cum ajungem să credem ceva doar pentru că nu avem un motiv suficient de bun pentru a crede (paradoxal).

Part Ⅱ: Insufficient Justification

Partea a 3-a: despre confirmarea prejudecăților (despre cum găsim doar dovezi în favoarea a ceea ce credem déjà și ignorăm dovezile împotrivă).

Part Ⅲ: Confirmation Bias

Partea a 4-a: despre felul în care ne amintim lucrurile în funcție de circumstanțe, și despre cum experiența personală nu e întotdeauna de încredere.

Part Ⅳ: Misinformation Effect

Partea a 5-a: despre metode prin care oamenii pot fi influențați să se supună.

Part Ⅴ: Compliance Techniques

Partea a 6-a: despre halucinații.

Part Ⅵ: Hallucinations

Despre întâmplări improbabile

Din când în când ni se întâmplă unele lucruri foarte improbabile și avem tendința să credem că sunt speciale și trebuie să fie mai mult decât o coincidență. Tot ceea ce ni se întâmplă nouă este special, atât de special încât unii ajung să spună că nu contează decât ceea ce crezi, experiența personală este cea mai importantă. De aici apare și neîncrederea în știință pentru că „sunt doar unii departe care pot să spună ce vor, că n-am fost acolo să-i vedem”, pe când ceea ce ni s-a întâmplat este „sigur”. Înțeleg de ce evenimentele ciudate tind să fie mult mai convingătoare decât datele obiective. Este din cauză că implică sentimente, emoții, pe când un studiu este neutru din acest p.d.v.; iar când e vorba de emoții, rațiunea este inactivată. Vara asta am avut și eu un vis exact în momentul unui eveniment important (nu vreau să dau detalii) și dacă n-aș fi fost sceptic probabil aș fi crezut toată viața că a fost un vis premonitoriu pentru că nu l-aș fi analizat atent să observ multiplele neconcordanțe cu realitatea. Cu toate astea, chiar și dacă visul se potrivește doar „în esență” tot este convingător pentru unii și este foarte greu să-și schimbe părerea. La fel se întâmplă și în cazul în care un leac alternativ funcționează pentru ei.

Pentru a încerca să explic de ce experiențele personale nu dezvăluie întotdeauna adevărul o să mă folosesc de un documentar mai vechi de-al lui Derren Brown, numit The System. În ce constă: Derren susține că are un sistem prin care poate prezice câștigătorul unei curse de cai. Astfel, îi trimite unei persoane alese întâmplător un mail în care îi spune rezultatul, care se dovedește a fi cel corect. Apoi îi mai trimite alte mesaje cu câștigătorii curselor și o îndeamnă să parieze. Khadisha (așa o cheamă) pariază și câștigă de 4 ori la rând. A 5-a oară pariază 150£, urmăriți aici de la min. 5:00 (nu treceți încă la partea următoare):

Dacă v-ați uitat ați văzut că a 6-a oară va paria o sumă mare de bani. Să privim din perspectiva ei: Derren Brown (pe care îl vede la televizor făcând „magie” – deci este un fel de „autoritate”) îi spune că poate prezice rezultatul unei curse și îi demonstrează asta de (cinci ori consecutiv! – deci este foarte improbabil să fi ghicit); sistemul este secret (de aceea nu îl folosește toată lumea) și Derren pare să aibă bune intenții (n-are nimic de câștigat, doar îi place să ajute lumea). Khadisha chiar se întreabă cum ar putea să funcționeze sistemul, dar a câștigat de cinci ori la rând, deci trebuie să funcționeze așa că nu mai contează cum. Gândul că ar putea să se îmbogățească o face să ignore faptul că n-a văzut dovezi destule. Se gândește déjà la ce-o să facă cu banii și este convinsă că o să câștige pentru că vrea să câștige. Dorința este pusă în fața realității. Dacă credeți că Secretul funcționează faceți aceeași eroare: V-ați dorit cândva ceva și ați primit; ca urmare credeți că tot timpul veți primi ce vă doriți pentru că o astfel de lume ar fi frumoasă. La fel e și în cazul norocului: ați avut un talisman la voi când ați reușit ceva, așadar credeți că dacă îl purtați la voi o să vă aducă noroc și altă dată. Este foarte frumos să ai un obiect secret care să îți dea +1 upgrade doar ție. E ca atunci când un atlet se dopează dar nu îl prinde nimeni pentru că n-a folosit nicio substanță. La fel e și în cazul rugăciunii. Este de dorit să trăiești într-o lume bună și frumoasă și speri ca dorința să-ți fie auzită.

Revenind la Khadisha, cum vă explicați că funcționează sistemul (înainte să vedeți continuarea)? Eu prima dată m-am gândit că totul e aranjat și de fapt nimeni nu pariază nimic. Asta ar fi explicația cea mai simplă, dar nu cea corectă. Dar dacă Derren ar fi fost unul care să susțină că are puteri paranormale? Atunci cei care l-ar fi crezut ar fi răspuns la îndoiala mea prin „Dacă n-are puteri paranormale, atunci cum explici???” și aș fi spus că nu pot explica pentru că nu am suficiente informații. Așa că gândiți-vă (cei ce credeți că paranormalul există) că dacă nu se cunoaște o explicație  nu înseamnă că acceptăm prima propunere oricât de nefondată ar fi. Nici în cazul acestui documentar nu am o explicație și cu toate astea ea există și nu este supranaturală. Pentru alte exemple vă recomand Science of Scams.  Urmăriți explicația (cum a știut rezultatele curselor de cai), este foarte interesantă:

Acum că știți, și dacă nici voi nu vă gândeați la explicația asta, poate înțelegeți de ce lipsa unei explicații nu înseamnă că e ceva supranatural. Una dintre probleme este că vedem lucrurile doar din proprie perspectivă, ceea ce nu este destul. Nu putem lua în considerare detalii ce țin de legea probabilităților. Alte exemple de gândire greșită am prezentat în articolul despre Disraționalia. Situația din documentar este asemănătoare cu următoarea: primiți un apel în care vi se spune că ați câștigat un premiu de mii de €. Inițial bucuria este mare și, dacă nu știți că se fac înșelătorii, bucuria o să vă facă mai puțin atenți și o să dați date confidențiale sau chiar bani. În prezent astfel de înșelătorii sunt destul de cunoscute și probabil n-o să cădeți în plasă, dar mai demult ați fi făcut la fel? Sunteți siguri?

Să facem niște calcule legate de vise:

Un om are în medie între 4 și 6 vise pe noapte, dar nu și le amintește pe toate (decât dacă este trezit frecvent), așa că să zicem că își amintește doar 0,5 (în medie) (adică unul la două zile). Asta înseamnă 182 vise pe an. În România sunt 22 milioane de oameni, ceea ce înseamnă că 182·22.000.000=4.004.000.000, adică aproximativ 4 miliarde de vise amintite într-un an. Antropologii și sociologii ne spun că fiecare dintre noi cunoaște în jur de 150 persoane, deci sunt 3,3 miliarde de relații sociale (150·22mil.). Mortalitatea în România este de 11,78‰, adică în fiecare an mor aproximativ 260.000 oameni. De asemenea, majoritatea viselor implică mai multe persoane cunoscute (adică dintre cele 150) și nu persoane necunoscute. Avem 4 miliarde de vise (majoritatea) despre persoane cunoscute și 260 mii persoane cunoscute (de către cineva) care mor. Este inevitabil să nu fie niciun vis despre acele 260 mii de persoane. Ar fi anormal dacă nu ar fi niciun vis ciudat (premonitoriu)! Și, pe de altă parte, „premonițiile” nu sunt doar despre moarte. În fucnție de nivelul de superstiție al fiecăruia evenimentele capătă „sens”, astfel că unii o să considere premoniție și dacă visează că o să ia examenul mâine. [calcul inspirat de aici, pg. 249]

Dar dacă ai un vis și nu se întâmplă?

Simplu: îl uiți! Câte vise neinteresante vă mai amintiți? Câte vise în care cineva a pățit ceva dar în realitate nu s-a întâmplat nimic vă mai amintiți? Cred că nu greșesc dacă spun că numărul e zero (sau foarte mic).

Să facem o comparație: să presupunem că aș câștiga la loto. Ar fi asta ceva special? Bineînțeles! Ar necesita asta neapărat intervenția unei forțe misterioase? Nu, pentru că fiecare jucător are o probabilitate (foarte mică) de câștig, dar cineva tot câștigă (dacă nu acum, săpt. viitoare etc.). Este la fel ca în cazul datului cu banul de 10 ori (apare și asta în The System): odată și-odată tot o să fie de zece ori la rând același rezultat, dar el nu necesită existența unei forțe misterioase care să ghideze banul, pentru că sunt destule legile cunoscute ale naturii. Iar pentru legile naturii de 10 ori stema nu e ceva special, doar pentru noi este.

În concluzie, dacă crezi că ai vise prevestitoare încearcă să notezi într-o listă visul și ce a conținut, de fiecare dată când ai un vis (nu doar dacă este prevestitor!) și după mult timp încearcă să verifici cât la sută (sau poate la mie) s-a adeverit. Este important! Gândește-te câți oameni au prezis dezastre naturale de-a lungul timpului. Normal că unii au mai nimerit. Poate la fel e și cu visele.

UPDATE: Trebuie să includ și animația de la QualiaSoup despre coincidențe pentru că explică foarte bine.

It *could* just be coincidence

Asemănătoare:
Disraționalia;
Science of Scams;
Derren Brown Investigates: Bronnikov Method;

Disraționalia

De multe ori m-am întrebat, ca sceptic, de ce unii oamenii inteligenți cred lucruri prostești. Un psiholog din Canada, Keith Stanovich, propune explicația că rațiunea și inteligența sunt două lucruri diferite, iar oamenii inteligenți pot să aibă rezultate foarte slabe la testele de raționalitate. Disraționalia (dysrationalia) este incapacitatea de a gândi rațional, în ciuda inteligenței adecvate.

În continuare, prezint o traducere adaptată a articolului din SciAm al lui K. Stanovich. Linkul către articol îl găsiți la sfârșit.

Stanovich propune mai multe cauze ale gândirii iraționale. Una dintre ele este fenomenul „leneșului cognitiv” (cognitive miser), ce se manifestă prin tendința oamenilor de a simplifica raționamentele, de a renunța la unele detalii, de a aproxima rezolvarea unei probleme pentru a scuti din efort. Să facem un test.

Nelu se uită la Ana, dar Ana se uită la Gheorghe. Nelu este căsătorit, dar Gheorghe nu. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită?

A). Da B). Nu C). Nu putem ști.

Mai mult de 80% aleg C, dar răspunsul corect este A. De ce: Ana este singura persoană cu statut necunoscut. Dacă Ana este căsătorită, răspunsul este A: ea ar fi persoana căsătorită care se uită la o persoană necăsătorită (Gheorghe). Dacă Ana nu este căsătorită, răspunsul este tot A: Nelu este necăsătorit și se uită la ea. Faptul că problema nu dezvăluie dacă Ana este căsătorită sau nu le sugerează oamenilor că nu au destule informații și, în consecință, aleg C. Desigur, ei sunt capabili să înțeleagă raționamentul și ar apela la el, dacă ar fi constrânși să aleagă între A și B.

O altă problemă, propusă de Daniel Kahneman:

O bâtă (de baseball) și o minge costă împreună 1,10$. Bâta costă cu 1$ mai mult decât mingea. Cât costă mingea?

Cei mai mulți oameni dau primul răspuns care le vine în minte: 10 ¢enți. Dar dacă s-ar gândi un pic mai mult, și-ar da seama că nu este posibil, pentru că atunci bâta ar costa 1$+10¢ = 1,10$, deci în total, bâta și mingea, ar costa 1,20$. Kahneman și Frederick au aflat că mulți studenți de la universitări prestigioase (MIT, Princeton, Harvard) sunt leneși cognitivi, la fel ca restul populației.

O altă trăsătură a leneșilor cognitivi este tendința de a judeca din perspectivă proprie (myside bias sau confirmatiom bias; confirmarea prejudecăților). Într-un studiu, Stanovich și Richard West le-au dat studenților următoarea problemă:

Imaginează-ți că Departamentul de Transporturi din Statele Unite a descoperit că un anumit tip de mașină nemțească este de opt ori mai probabil să omoare pasagerii altei mașini în caz de accident, decât este o mașină obișnuită. Guvernul ia în considerare să restricționeze vânzările și folosirea acestei mașini germane. Răspundeți la următoarele două întrebări: Crezi că vânzarea mașinii germane ar trebui interzisă în S.U.A.? Crezi că mașina germană ar trebui să fie interzisă pe drumurile publice din America?

Apoi, au prezentat problema altfel unui alt grup de studenți, astfel că acum Departamentul de Transporturi din Germania a găsit un risc crescut la o mașină americană. Printre studenții americani, a fost găsită o susținere mare pentru interzicerea mașinii germane în America (78,4% au considerat că vânzările ar trebui interzise), dar doar jumătate (51,4%) au susținut interzicerea mașinii americane în Germania (și doar 39,2% au considerat că ar trebui interzisă pe străzi), deși mașina a fost prezentată ca având aceleași riscuri.

Altă sursă a disrațiunii sunt golurile din echipamentele mentale (mindware gaps). Echipamentele mentale sunt regulile, procedurile, informațiile, cunoașterea probabilităților, logica etc. Dintre ele, cunoașterea probabilităților influențează răspunsul la următoarea problemă:

Imaginează-ți că sindromul XYZ este o afecțiune serioasă care afectează o persoană din 1000. Imaginează-ți și că dacă testul pentru diagnosticarea bolii arată că o persoană are boala, atunci sigur o are. În final, să presupunem că testul identifică în mod greșit persoane sănătoase ca având XYZ.  Testul are o eroare pozitivă de 5 procente, însemnând că testul indică greșit că virusul XYZ este prezent în 5% din cazurile în care persoanele nu au virusul.

Apoi, este aleasă o persoană la întâmplare, i se face testul și persoana este testată pozitiv. Presupunând că nu știm nimic despre istoricul medical al persoanei, care este probabilitatea (în procente) ca persoana într-adevăr să aibă XYZ? Cel mai frecvent răspuns este 95%. Oamenii tind să ignore prima parte a descrierii, care spune că doar o persoană din 1000 va avea XYZ. Dacă ceilalți 999 care nu au sindromul sunt testați, rata de detecție greșită de 5% înseamnă cam 50 dintre ei (0,05·999). Așadar, pentru fiecare 51 pacienți care sunt testați pozitiv, doar unul va avea de fapt sindromul. Răspunsul corect este, deci, că probabilitatea ca o persoană care fost testată pozitiv chiar să aibă XYZ este de 1 la 51, adică ≈2%.

Altă trăsătură a mindware-ului este capacitatea de a gândi științific. Și aceasta lipsește din testele IQ standard, dar poate fi măsurată.

Un experiment este făcut pentru a testa eficiența unui nou tratament medical. Imaginează-ți că rezultatele sunt următoarele (verde=îmbunătățire; roșu=nicio îmbunătățire):

Tratament administrat: 200 75

Niciun tratament administrat: 50 15

Explicație: Dintre cei care au primit tratament, la 200 a avut efect (s-au însănătoșit) și la 75 nu. Dintre cei care nu au primit tratament, 50 s-au însănătoșit (din motive necunoscute) și 15 nu s-au însănătoșit.

Înainte de a citi mai departe, răspunde cu da sau nu: A fost tratamentul eficient?

Cei mai mulți vor spune că da. Ei se concentrează pe numărul mai mare de pacienți (200) la care tratamentul a adus ameliorări; și pe faptul că dintre cei ce au primit tratament, mai mulți (200) au avut îmbunătățiri decât cei ce nu au avut îmbunătățiri (75). Pentru că probabilitatea îmbunătățirii (200 din 275 tratați, adică 200/275=0,727) pare mare, oamenii tind să creadă că tratamentul funcționează. Dar asta arată o deficiență în gândirea științifică: inabilitatea de a considera un grup de control. În grupul de control au fost îmbunătățiri chiar și când nu a fost administrat niciun tratament, probabilitatea fiind de 0,769 (adică 50 din 65), deci mai mare decât cea din situația când a fost administrat tratament.

O altă problemă ține de testarea ipotezelor, și este rar testată în testele de inteligență. Încercați să rezolvați următorul puzzle:

După cum se vede în poză, patru cărți sunt așezate pe o masă. Fiecare carte are o literă pe o parte și o cifră pe partea opusă. Regula ce trebuie testată este asta: pentru aceste patru cărți, dacă o carte are litera A pe o parte, atunci are cifra 3 pe partea opusă. Trebuie să indici care carte sau cărți trebuie întoarsă(e) astfel încât să afli dacă regula este adevărată sau falsă.

Cei mai mulți oameni greșesc răspunsul, și le este foarte greu să-și dea seama de ce. Jumătate dintre ei spun că ar trebui întoarse A și 3 (A pentru a vedea dacă are un 3 pe verso și 3 pentru a vedea dacă are un A). Alte 20 de procente aleg să întoarcă doar cartea cu A și alte 20 de procente aleg alte combinații greșite. Asta înseamnă că 90% greșesc. Soluția problemei este A și 7. A pentru a confirma regula și 7 pentru a o infirma. Dacă sub 7 se află A, atunci regula este greșită. Cartea care are 3 pe o parte este indiferentă, pentru că regula spune doar că sub A se află 3, nu și că sub 3 se află A.

În mod surprinzător, raționalitatea poate fi separată de inteligență. Indiferent de IQ, oamenilor trebuie să li se spună că o gândire complet disjunctivă e necesară pentru a rezolva problema din primul exemplu (cu căsătoria), altfel vor sări direct la concluzia cea mai simplă. Despre cealaltă problemă asociată cu disraționalia –goluri în echipamentul mental–, se poate spune că este slab corelată cu inteligența și că ține mai mult de educație. Oamenii trebuie învățați ce e gândirea științifică sau cum funcționează probabilitățile.

Articolul îl puteți citi aici în original. A apărut în Scientific American în noiembrie/decembrie 2009 și este disponibil pe saitul lui Keith Stanovich.

Mi se pare interesantă problema cu cărțile de joc pusă un pic altfel (în termeni de moralitate/relații sociale):

Regula este: Dacă bei alcool, atunci trebuie să ai peste 18 ani. Noile cărți au următoarele informații: pe o parte vârsta persoanei, iar pe partea opusă băutura consumată.

Ai patru cărți: 17 | bere | 28 | cola.

Ce verifici? Aici e mult mai simplu, toți știm că trebuie să verificăm (întoarcem cartea) ce bea cel de 17 ani și să verificăm câți ani are cel care bea bere. Acest exemplu arată că mecanismele ce țin de relații sociale sunt mai dezvoltate decât cele ce țin de rațiune, ceea ce era de așteptat în urma evoluției; relațiile sociale au fost mai importante decât logica generală.

Alte articole:
Un blog: Less Wrong – despre mindware problems;
Un articol mai lung al lui Stanovich despre raționalitate (nu l-am citit încă, dar o să-mi fac timp; oricum, sigur e interesant);
O lectură a lui Stanovich despre disraționalia (video) (poate fi plictisitoare uneori din cauza prezentării nu prea atractive);

Gândirea superstițioasă la copii Ⅰ

Traducere din cartea Super Sense a lui Bruce M. Hood, cap. 4.

„În studiul lor [Annette Karmiloff-Smith și Barbel Inhelder], copiilor de 4, 6 și 8 ani li s-au dat bețe de lemn de diferite lungimi pentru a fi echilibrate. Imaginați-vă încercând să echilibrați un liniar pe un creion. Cum ați face? Sunt sigur că ați estima unde este mijlocul liniarului și l-ați echilibra pe creion în acest punct, care ar fi soluția corectă. Și copiii au echilibrat bețele în mijloc. Totuși, când li s-au dat bețe care au fost în secret îngreunate la un capăt astfel încât să nu se mai echilibreze la mijloc, ceva interesant s-a întâmplat. Inițial toți copiii au încercat să le echilibreze în mijloc, dar, bineînțeles, n-au reușit. Cei mai mari dintre copii au fost derutați la început, dar apoi și-au dat seama că ceva nu este în regulă. Apoi au mutat bățul până au găsit punctul de echilibru. Cei mai mici dintre copii nu au fost surprinși de bețele noi și, la fel, le-au mutat până au găsit punctul de echilibru. Contrar, cei de 6 ani au dat greș masiv.

În mod continuu, cei de 6 ani au pus bățul în mijloc și, de fiecare dată, a căzut. Ei erau așa de siguri că bețele trebuie să se echilibreze în mijloc încât și-au menținut strategia până când s-au săturat, au aruncat bețele și au plecat nervoși spunând că e imposibil. Erau așa convinși de teoria echilibrării la mijloc încât nu au putut vedea că sunt și excepții. Aceasta era teoria lor și, ca și adulții încăpățânați care refuză să-și abandoneze idéile când se demonstrează că sunt greșite, erau incapabili de flexibilitate în comportamentul lor. [...]

Acum zece ani am descoperit un fenomen asemănător. Imaginați-vă un tub flexibil, ca acela de la aspirator. Acum imaginați-vă tubul conectat de la un coș [horn] la o cutie dedesupt. Dacă aș lăsa să cadă o bilă prin coș, ați ști s-o căutați în cutie. Veți anticipa că bila ar cădea în cutie. Acum imaginați-vă că aș îndoi tubul astfel încât cutia să nu mai fie direct sub coș. Dacă aș arunca o bilă prin coș, unde ați căuta-o acum? În cutie, desigur, pentru că cutia este conectată la coș. Ce ar putea fi mai simplu?”

„Remarcabil, acesta este un lucru care pentru preșcolari este dificil. Ei caută bila direct sub. Vor căuta dedesupt la nesfârșit, chiar dacă le arăți de fiecare dată că este în cutia conectată la coș prin tub. Ce se întâmplă?

Această ciudată „eroare de gravitație” descoperă câteva lucruri interesante despre mintea copiilor mici. Primul este că ei gândesc într-un mod bazat pe teorii. Încearcă să aplice cunoștințele pe care le au déjà pentru a desluși și a anticipa ce se va întâmpla în continuare. La fel ca bătrânii savanți reticenți, nu vor să creadă dovezile când intră în conflict cu ceea ce se așteptau.[...] Dar când obiectele nu se comportă cum se așteaptă, copiii persistă cu teoria și cred că e ceva greșit cu aranjarea și împrejurimile. Asta pentru că le e greu să ignore credințele intuitive. [...]

Până la urmă copiii pot învăța să ignore eroarea de gravitație, dar chiar și adulții se pot lovi de ea. [...] Idéile primare s-ar putea să nu fie niciodată abandonate cu adevărat. Să considerăm un alt exemplu din lumea obiectelor căzătoare. Ce se întâmplă cu ghiuleaua unui tun care trage de pe marginea unei prăpăstii? Vizualizați pentru un moment. Ce traiectorie ar urma? Cei mai mulți copii preșcolari cred că, la fel ca Wile E. Coyote în desenele Road Runner, ghiuleaua va merge drept înainte până când își pierde momentul cinetic și apoi ar cădea direct în jos. Astfel de credințe pot fi active și la adulți. Dacă întrebați un adult ce direcție va urma o bombă lansată dintr-un avion, majoritatea cred că va cădea drept în jos, și se comportă în consecință. În jocuri unde adulții trebuie să dea drumul unei mingi de tenis să cadă într-un coș în timp ce trec pe alături, de obicei ratează pentru că dau drumul mingii când sunt exact deasupra coșului. În ambele exemple, mișcarea e de fapt o curbă, dar teoriile noastre copilărești și naïve încă operează. Aceste exemple arată că teoriile intuitive nu sunt întotdeauna abandonate când devenim adulți. Dacă o gândire așa naïvă despre lumea fizică transmite astfel de credințe la copíi la adulți, ce se întâmplă dacă acele credințe sunt supranaturale?”

Pe aceeași temă:
Michael Shermer la TED 2010;
Confirmarea prejudecăților;
Superstiția la un trib din Noua Guinee;

Michael Shermer la TED!

O prezentare excelentă despre superstiție. De toate felurile! I just love this!

Michael Shermer – The Pattern behind self-deception

(are și traducere în română → View Subtitles)

În continuare, un rezumat al prezentării, rezumat făcut chiar de M.Shermer pe Skepticblog:

Duhuri, spirite, fantome, zei, demoni, îngeri, extratereștri, designeri inteligenți, conspirații guvernamentale, tot felul de agenți invizibili cu putere și intenție se crede că ne bântuie lumea și ne controlează viețile. De ce?

Răspunsul are două părți, începând cu conceptul de patternicity, pe care o definesc ca tendința umană de a găsi modele cu semnificație, în zgomot fără semnificație. Fața de pe Marte, Fecioara Maria într-un sandviș cu cașcaval, mesaje satanice în muzica rock. Bineînțeles, unele modele sunt reale: găsirea modelelor predictive în vremea schimbătoare, în pomii fructiferi, în migrația animalelor de vânat și a prădătorilor flămânzi a fost crucială pentru supraviețuirea hominizilor din Paleolitic.

Problema e că nouă nu ne-a evoluat în creier un instrument de detecție a aiurelilor pentru a putea face diferența între modele adevărate și false. Așa că facem două tipuri de erori: erori de Tip I, sau pozitiv-false, apar când credem că un model este real și de fapt nu este; o eroare de Tip II, sau negativ-falsă, este a crede că un model nu este real când de fapt este. De credeți că foșnetul din iarbă este un prădător periculos când de fapt e doar vântul (o eroare de Tip I), aveți o probabilitate mai mare de supraviețuire decât dacă credeți că foșnetul din iarbă este doar vântul când de fapt este un prădător periculos (o eroare de Tip II). Deoarece costul unei greșeli de Tip I este mai mic decât costul unei greșeli de Tip II, și deoarece nu este timp pentru o analiză atentă între modele în acea lume de o clipă a interacțiunii prădător-pradă, selecția naturală va fi favorizat acele animale care au cea mai mare probabilitate în a presupune că toate modelele sunt reale.

Dar noi facem ceva ce nu fac celelalte animale. Ca hominizi cu creierul mare și un cortex dezvoltat și o „teorie a minții” –capacitatea de a fi conștienți de astfel de stări mentale precum dorințe și intenții în noi și în alții– noi practicăm ceea ce eu numesc agenticitate: tendința de a crede că lumea e controlată de agenți intenționali invizibili. Asta înseamnă că noi deseori impregnăm modelele pe care le găsim, cu agenți, și credem că acești agenți intenționali controlează lumea, câteodată în mod invizibil de sus în jos (în opoziție cu cauzalitatea la întâmplare de jos în sus). Împreună, patternicitatea și agenticitatea formează baza cognitivă pentru șamanism, păgânism, animism, politeism, monoteism și toate felurile de spiritualism old și new age.

Agenticitatea ne duce mult dincolo de lumea spiritelor. Designerul Inteligent se spune că este un agent invizibil care a creat viața de sus în jos. Extratereștrii sunt de multe ori înfățișați ca ființe puternice care coboară de undeva de sus pentru a ne avertiza în legătură cu iminenta noastră auto-distrugere. Teoriile conspirației, în mod previzibil, includ agenți ascunși care lucrează în spatele scenei, maeștri păpușari care trag sforile politice și economice în timp ce dansăm pe muzica Bilderberg, Rothchild, Rockefeller sau Illuminati.

Există în prezent dovezi substanțiale din știintele neurocognitive că oamenii găsesc modele și le asociază agenticitate, bine documentate în noua carte SuperSimț (HarperOne, 2009) a psihologului Bruce Hood de la Universitatea din Bristol. Exemple: copiii cred că Soarele poate gândi și îi urmărește pe cer și ei deseori adaugă fețe zâmbitoare pe Soarele pe care îl desenează. Adulții de obicei refuză să poarte puloverul unui criminal în serie, crezând că „răul” este o forță supranaturală care își transmite agenticitatea sa purtătorului (și, alternativ, că îmbrăcând vesta dl. Rogers te face o persoană mai bună). O treime dintre pacienții ce au avut o operație de transplant cred că personalitatea donorului este transplantată odată cu organul. Mâncărurile de forme genitale (banane, scoici) se crede de multe ori că îmbunătățesc potența sexuală. Subiecți puși să urmărească figuri geometrice cu „ochi” interacționând pe un monitor de computer, au inferat că ele sunt „agenți” cu intenții morale.

„Mulți indivizi cu educație înaltă și inteligenți simt puternic că există modele, forțe, energii și entități care acționează în lume”, explică Hood. ”Mai important, aceste experiențe nu sunt susținute de o masă de dovezi de încredere, motiv pentru care sunt supranaturale și neștiințifice. Înclinația sau simțul că ele ar putea fi reale este supersimțul nostru.”

Suntem din naștere supranaturaliști.

În legătură cu acest articol:

Michael Shermer la TED 2006
Michael Shermer despre superstiție
Michael Shermer despre detectarea fraudelor
Carl Sagan despre pretinderile paranormale
James Randi la TED 2007 (tot despre paranormal)
Despre Confirmation Bias (tendința de a vedea doar dovezile ce confirmă ceea ce credem déjà)