Brian Cox: Știința la TV

Brian Cox vorbește despre problemele întâmpinate în realizarea unui documentar de popularizare a științei, despre cum a avut reacții negative când a criticat astrologia sau cum Ben Goldacre a fost criticat pentru că a fost împotriva celor anti-vaccinuri. De asemenea, explică ce este știința și ce este consensul științific, care trebuie respectat într-un documentar de promovare a științei.

(Partea a II-a | Partea a III-a)

Ce-am observat pe la noi (deși nu mă prea uit la televizor): e multă pseudoștiință la TV, iar știința este aproape inexistentă. E-adevărat, există Nat Geo sau Discovery, dar pe Discovery, cel puțin, a cam intrat pseudoștiința, știți emisiunile alea de vineri seara cu fantomele, nu? Și dacă am zis de vineri seara, nu pot să nu amintesc de Codul lui Oreste, iar la B1TV e plin de astfel de emisiuni (360° (ăsta care vorbește e amuzant), Pasul Fortunei, Tainele sănătății și frumuseții etc.). Pe N24 este Conspirația tăcerii, pe televiziunile „de femei” e plin de astrologi, la 0TV… of… la 0TV pe lângă emisiuni gen Natural 100% sau Păstorul Cel Bun, vedeta este emisiunea lui Tudor Barbu (cu găinile carnivore!) și tot felul de prezicători pe la Dan Diaconescu. Despre TrinitasTv și Alfa și Omega Tv nici nu mai e nevoie să zic, că ei au program complet. Emisiuni de știință sunt câteva pe Nat Geo, iar în rest tot ce-mi vine în minte e Cronica Scepticului (pe care o urmăresc pe net, că n-am tvRM), dar poate sunt o mulțime doar că nu le știu eu.

În fine, pretext ca să mă gândesc la câte emisiuni de pseudoștiință știu.

Disraționalia

De multe ori m-am întrebat, ca sceptic, de ce unii oamenii inteligenți cred lucruri prostești. Un psiholog din Canada, Keith Stanovich, propune explicația că rațiunea și inteligența sunt două lucruri diferite, iar oamenii inteligenți pot să aibă rezultate foarte slabe la testele de raționalitate. Disraționalia (dysrationalia) este incapacitatea de a gândi rațional, în ciuda inteligenței adecvate.

În continuare, prezint o traducere adaptată a articolului din SciAm al lui K. Stanovich. Linkul către articol îl găsiți la sfârșit.

Stanovich propune mai multe cauze ale gândirii iraționale. Una dintre ele este fenomenul „leneșului cognitiv” (cognitive miser), ce se manifestă prin tendința oamenilor de a simplifica raționamentele, de a renunța la unele detalii, de a aproxima rezolvarea unei probleme pentru a scuti din efort. Să facem un test.

Nelu se uită la Ana, dar Ana se uită la Gheorghe. Nelu este căsătorit, dar Gheorghe nu. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită?

A). Da B). Nu C). Nu putem ști.

Mai mult de 80% aleg C, dar răspunsul corect este A. De ce: Ana este singura persoană cu statut necunoscut. Dacă Ana este căsătorită, răspunsul este A: ea ar fi persoana căsătorită care se uită la o persoană necăsătorită (Gheorghe). Dacă Ana nu este căsătorită, răspunsul este tot A: Nelu este necăsătorit și se uită la ea. Faptul că problema nu dezvăluie dacă Ana este căsătorită sau nu le sugerează oamenilor că nu au destule informații și, în consecință, aleg C. Desigur, ei sunt capabili să înțeleagă raționamentul și ar apela la el, dacă ar fi constrânși să aleagă între A și B.

O altă problemă, propusă de Daniel Kahneman:

O bâtă (de baseball) și o minge costă împreună 1,10$. Bâta costă cu 1$ mai mult decât mingea. Cât costă mingea?

Cei mai mulți oameni dau primul răspuns care le vine în minte: 10 ¢enți. Dar dacă s-ar gândi un pic mai mult, și-ar da seama că nu este posibil, pentru că atunci bâta ar costa 1$+10¢ = 1,10$, deci în total, bâta și mingea, ar costa 1,20$. Kahneman și Frederick au aflat că mulți studenți de la universitări prestigioase (MIT, Princeton, Harvard) sunt leneși cognitivi, la fel ca restul populației.

O altă trăsătură a leneșilor cognitivi este tendința de a judeca din perspectivă proprie (myside bias sau confirmatiom bias; confirmarea prejudecăților). Într-un studiu, Stanovich și Richard West le-au dat studenților următoarea problemă:

Imaginează-ți că Departamentul de Transporturi din Statele Unite a descoperit că un anumit tip de mașină nemțească este de opt ori mai probabil să omoare pasagerii altei mașini în caz de accident, decât este o mașină obișnuită. Guvernul ia în considerare să restricționeze vânzările și folosirea acestei mașini germane. Răspundeți la următoarele două întrebări: Crezi că vânzarea mașinii germane ar trebui interzisă în S.U.A.? Crezi că mașina germană ar trebui să fie interzisă pe drumurile publice din America?

Apoi, au prezentat problema altfel unui alt grup de studenți, astfel că acum Departamentul de Transporturi din Germania a găsit un risc crescut la o mașină americană. Printre studenții americani, a fost găsită o susținere mare pentru interzicerea mașinii germane în America (78,4% au considerat că vânzările ar trebui interzise), dar doar jumătate (51,4%) au susținut interzicerea mașinii americane în Germania (și doar 39,2% au considerat că ar trebui interzisă pe străzi), deși mașina a fost prezentată ca având aceleași riscuri.

Altă sursă a disrațiunii sunt golurile din echipamentele mentale (mindware gaps). Echipamentele mentale sunt regulile, procedurile, informațiile, cunoașterea probabilităților, logica etc. Dintre ele, cunoașterea probabilităților influențează răspunsul la următoarea problemă:

Imaginează-ți că sindromul XYZ este o afecțiune serioasă care afectează o persoană din 1000. Imaginează-ți și că dacă testul pentru diagnosticarea bolii arată că o persoană are boala, atunci sigur o are. În final, să presupunem că testul identifică în mod greșit persoane sănătoase ca având XYZ.  Testul are o eroare pozitivă de 5 procente, însemnând că testul indică greșit că virusul XYZ este prezent în 5% din cazurile în care persoanele nu au virusul.

Apoi, este aleasă o persoană la întâmplare, i se face testul și persoana este testată pozitiv. Presupunând că nu știm nimic despre istoricul medical al persoanei, care este probabilitatea (în procente) ca persoana într-adevăr să aibă XYZ? Cel mai frecvent răspuns este 95%. Oamenii tind să ignore prima parte a descrierii, care spune că doar o persoană din 1000 va avea XYZ. Dacă ceilalți 999 care nu au sindromul sunt testați, rata de detecție greșită de 5% înseamnă cam 50 dintre ei (0,05·999). Așadar, pentru fiecare 51 pacienți care sunt testați pozitiv, doar unul va avea de fapt sindromul. Răspunsul corect este, deci, că probabilitatea ca o persoană care fost testată pozitiv chiar să aibă XYZ este de 1 la 51, adică ≈2%.

Altă trăsătură a mindware-ului este capacitatea de a gândi științific. Și aceasta lipsește din testele IQ standard, dar poate fi măsurată.

Un experiment este făcut pentru a testa eficiența unui nou tratament medical. Imaginează-ți că rezultatele sunt următoarele (verde=îmbunătățire; roșu=nicio îmbunătățire):

Tratament administrat: 200 75

Niciun tratament administrat: 50 15

Explicație: Dintre cei care au primit tratament, la 200 a avut efect (s-au însănătoșit) și la 75 nu. Dintre cei care nu au primit tratament, 50 s-au însănătoșit (din motive necunoscute) și 15 nu s-au însănătoșit.

Înainte de a citi mai departe, răspunde cu da sau nu: A fost tratamentul eficient?

Cei mai mulți vor spune că da. Ei se concentrează pe numărul mai mare de pacienți (200) la care tratamentul a adus ameliorări; și pe faptul că dintre cei ce au primit tratament, mai mulți (200) au avut îmbunătățiri decât cei ce nu au avut îmbunătățiri (75). Pentru că probabilitatea îmbunătățirii (200 din 275 tratați, adică 200/275=0,727) pare mare, oamenii tind să creadă că tratamentul funcționează. Dar asta arată o deficiență în gândirea științifică: inabilitatea de a considera un grup de control. În grupul de control au fost îmbunătățiri chiar și când nu a fost administrat niciun tratament, probabilitatea fiind de 0,769 (adică 50 din 65), deci mai mare decât cea din situația când a fost administrat tratament.

O altă problemă ține de testarea ipotezelor, și este rar testată în testele de inteligență. Încercați să rezolvați următorul puzzle:

După cum se vede în poză, patru cărți sunt așezate pe o masă. Fiecare carte are o literă pe o parte și o cifră pe partea opusă. Regula ce trebuie testată este asta: pentru aceste patru cărți, dacă o carte are litera A pe o parte, atunci are cifra 3 pe partea opusă. Trebuie să indici care carte sau cărți trebuie întoarsă(e) astfel încât să afli dacă regula este adevărată sau falsă.

Cei mai mulți oameni greșesc răspunsul, și le este foarte greu să-și dea seama de ce. Jumătate dintre ei spun că ar trebui întoarse A și 3 (A pentru a vedea dacă are un 3 pe verso și 3 pentru a vedea dacă are un A). Alte 20 de procente aleg să întoarcă doar cartea cu A și alte 20 de procente aleg alte combinații greșite. Asta înseamnă că 90% greșesc. Soluția problemei este A și 7. A pentru a confirma regula și 7 pentru a o infirma. Dacă sub 7 se află A, atunci regula este greșită. Cartea care are 3 pe o parte este indiferentă, pentru că regula spune doar că sub A se află 3, nu și că sub 3 se află A.

În mod surprinzător, raționalitatea poate fi separată de inteligență. Indiferent de IQ, oamenilor trebuie să li se spună că o gândire complet disjunctivă e necesară pentru a rezolva problema din primul exemplu (cu căsătoria), altfel vor sări direct la concluzia cea mai simplă. Despre cealaltă problemă asociată cu disraționalia –goluri în echipamentul mental–, se poate spune că este slab corelată cu inteligența și că ține mai mult de educație. Oamenii trebuie învățați ce e gândirea științifică sau cum funcționează probabilitățile.

Articolul îl puteți citi aici în original. A apărut în Scientific American în noiembrie/decembrie 2009 și este disponibil pe saitul lui Keith Stanovich.

Mi se pare interesantă problema cu cărțile de joc pusă un pic altfel (în termeni de moralitate/relații sociale):

Regula este: Dacă bei alcool, atunci trebuie să ai peste 18 ani. Noile cărți au următoarele informații: pe o parte vârsta persoanei, iar pe partea opusă băutura consumată.

Ai patru cărți: 17 | bere | 28 | cola.

Ce verifici? Aici e mult mai simplu, toți știm că trebuie să verificăm (întoarcem cartea) ce bea cel de 17 ani și să verificăm câți ani are cel care bea bere. Acest exemplu arată că mecanismele ce țin de relații sociale sunt mai dezvoltate decât cele ce țin de rațiune, ceea ce era de așteptat în urma evoluției; relațiile sociale au fost mai importante decât logica generală.

Alte articole:
Un blog: Less Wrong – despre mindware problems;
Un articol mai lung al lui Stanovich despre raționalitate (nu l-am citit încă, dar o să-mi fac timp; oricum, sigur e interesant);
O lectură a lui Stanovich despre disraționalia (video) (poate fi plictisitoare uneori din cauza prezentării nu prea atractive);

Noise

Ceva de distrus tot ce-i în jur.

Adică, vreau să zic… o melodie calmă (ca de obicei la mine pe blog), ce îndeamnă la introspecție, la găsirea armoniei interioare și aduce un sentiment de pace și liniște. Tonurile soporifice contrastează universul agitat și existența cotidiană famelnică de zgomote insensibile, precum o cimilitură înțeleaptă. Ritmurile melodiei –aproape inexistente, aș spune– aduc în atenție naturalețea oceanului privit de departe, de unde pare lipsit de zbuciumul și malversația valurilor ce-i perturbă imaginea placidă.

Sau mai bine ascultați.

Noisia – Machine Gun (16 Bit remix)

P.S.: Videoclipul melodiei originale (neremixate) e interesant, sau cum spune descrierea „este o poveste abstractă a omenirii și a autodistrugerii sale”. Urmăriți-l aici.

Crăciun fericit!

Omul cu Șobolani – Încă o glumă proastă

Mituri urbane

Vă recomand un sait care colectează și analizează mituri urbane.

WWW.SNOPES.COM

De aici putem afla de exemplu că:

· Apa fiartă în cuptorul cu microunde poate „exploda”;

· Software-ul japonez NU înlocuiește mesajele de eroare cu haiku;

· Un câștigător la Loto a fost călcat de o mașină la câteva ore după ce a câștigat;

· Albert Einstein NU a făcut această comparație;

· 10 iunie 2000 a fost declarată „Ziua lui Iisus”, în Texas;

· NU folosim doar 10% din creier;

·  Temperatura exterioară se poate determina numărând țârâitul greierilor;

· Fuck NU vine de la Fornication Under Consent of the King;

· O carte internațională de gătit conține rețeta „Cămilă umplută”;

· Morcovii NU îmbunătățesc vederea;

· 3 îngrijitori de la o școală au aruncat în aer o colibă încercând să prindă un popândău.

Vioară Toxică

Îmi place mult coverul ăsta la melodia Toxicity (System of a Down). The violin rocks!

S.o.a.D. – Toxicity (Violin Cover)

Fotballll

M-am gândit să discut (cu mine însumi) mema (memeplexul) fotbalului, care, la fel ca alte meme[plexe], supraviețuiește fără ca gazdele sale să își dea seama că sunt infectate. Până la urmă, cu cât o memă este mai bună la camuflare, cu atât are mai multe șanse să supraviețuiască.

În prezent în Europa și America de Sud cel mai la modă e fotbalul, dintre sporturi. Nu zic că ar fi ceva rău, și mie îmi place dar nu sunt fan[atic]. Care sunt avantajele nu mi se pare așa important, mai interesante sunt dejavantajele, pentru că memele parazite sunt cele nedorite. Observ mai multe tipuri de comportament la microbiști, în funcție de cât de pasionați sunt, mai demult observam chiar și la mine anumite comportamente… iraționale, legate de fotbal.

Prima fază.

Cea mai comună idee este susținerea echipei în orice situație: chiar dacă adversarii sunt mai buni, fanul nu vede asta, sau nu vrea s-o accepte; „Echipa mea e întotdeauna cea mai bună și merită să câștige.”. Nimeni nu ia în considerare ca echipa sa preferată să nu fie cea mai bună (decât când diferența obiectivă e prea mare, de ex. Dinamo vs. Manchester Utd.), dar și atunci convingerea că „există șanse” este foarte mare. Asta se trage și de la jucători, antrenori, patroni, care nu pot să spună că se duc să piardă (spiritul de învingător, un lucru bun, de altfel) și declară aceleași platitudini gen „mingea e rotundă”, „totul e posibil”, „suntem 11 la 11”, „suntem mai motivați decât ei și o să dăm totul pe teren” etc..

Confruntarea realității.

Această idee are consecințe ciudate când este clar infirmată: echipa pierde! Atunci, mintea fanilor neputându-se împăca cu ideea că adevărul absolut a fost falsificat, dau vina pe cine pot. Acum câțiva ani, îmi dau seama că eram într-o situație asemănătoare, mintea mea lucrând intens la a fabrica explicații când pierdea Rapidul (pe atunci țineam cu ei). Dacă era vreo fază controversată era identificată ca fiind cauza pierderii meciului. Bineînțeles, arbitrul e de vină, e prost, e chior sau a fost plătit de adversari, dar echipa mea preferată tot e cea mai bună. Când nu era nicio fază controversată ajungeam la explicația (penibilă, îmi dau seama acum) că arbitrii i-au furat, i-au dezavantajat puțin câte puțin, așa la câte-un fault, la câte-un ofsaid, dacă era vreun penalti clar, dat de arbitru, mă consolam cu gândul că ar fi putut să nu-l dea, dacă tot a persecutat echipa un meci întreg ș.a.m.d. Dar ăsta nu era de fapt un comportament specific mie, toți suporterii erau (și sunt) așa, e o memă care are rolul de a o proteja pe cea care spune „susține echipa X!”. Poate câteodată arbitrii au greșit sau au „furat”, dar metoda de diferențiere nu e una obiectivă și corectă, mai exact e „cine nu ajută echipa mea, o face intenționat”.

Necesitatea rivalilor.

Toate explicațiile trebuie date unora care țin cu alte echipe (și nu ratează șansa de a indica eșecurile), «Ce răi sunt ăia!», «Du-te, bă, că ne-au furat arbitrii! Nu v-am bătut noi data trecută?». Aproape întotdeauna mintea umană se mulțumește cu pseudo-explicații care-i convin (vezi Înclinarea spre confirmare) și, culmea, cei ce le acceptă le acceptă pe bune, în mod conștient. Același mecanism e și în credințele în paranormal. Dacă nu există dovezi [adevărate], adepții se mulțumesc cu povești (cineva a fost vindecat prin chakre, o mulțime au fost vindecați), iar dacă se găsește cineva să testeze și rezultatele sunt negative, se inventează al doilea zid de explicații: conspirație! Ăia care au testat nu au publicat adevăratele rezultate. Și, gata, e rezolvată treaba, imunitate absolută.

Atașarea emoțională. Violența.

Există o categorie de fani ai fotbalului care devin prea atașați de echipă, ajung să trăiască prin ea; merg la fiecare meci, chiar și în deplasări din străinătate, urlă recită ritualic strigături ritmice de încurajare a echipei lor, dar cel mai des (cel puțin prin țările aflate la nivel de Ev Mediu, adică și Rômânia) îi înjură pe adversari. Dacă cineva nu le împărtășește părerile, este bătut (cine nu e cu noi, e împotriva noastră), steaguri adverse sunt arse, jucătorii adverși loviți cu brichete, indicație că déjà nu mai contează întrecerea corectă, doar izbânda cu orice preț. Nu cred că sunt singurul care s-a întrebat oare de ce se duc unii la meci să stea cu spatele și să nu vadă jocul. Și nu cred că sunt singurul care a găsit posibilitatea asta: se simt importanți, o parte din echipă și dacă se obține victoria, ei simt că li se datorează și lor. (dacă echipa pierde, se aplică, firește, o pseudo-explicație: arbitrii sunt de vină, terenu’ a fost prost, să demitem antrenorul, patronul să plece, sau, ultima variantă, jucătorii au trădat echipa, „mercenarii dracului”). Mai există încă un fel de atașare: identificarea cu grupul. Uitându-mă la Antena1 la vreun meci plictisitor mai citesc unele mesaje trimise de fani. Am văzut cam trei tipuri de mesaje: din partea fanilor-prezicători (adică „Hai Steaua, castigam cu 3-0”), care simt nevoia să dea 5 lei pentru ca prietenii să le afle părerea (de parcă n-ar ști-o); din partea fanilor altor echipe (nu cele care joacă) (ex.:„Craiova maxima, ia campionatu anu asta, de la boby din craiova”), mesaje complet inutile; din partea fanilor autiști (ex.:„…tecuciul e cu voi”, „…slobozia va sustine”, „Braila tine cu voi”), care nu pot face diferența dintre ei și comunitatea din care fac parte, dacă cineva din orașul în care trăiesc ei nu are aceeași părere ca și ei, atunci acela nu e demn de a fi cetățean al orașului.

Acceptarea simbolurilor.

Când o memă infectează un om, îl convinge să facă lucruri pe care nu le-ar face în mod normal. De exemplu, nimeni nu ar fi de acord să fie numit câine (sau cățea), mai ales mutant, dar un dinamovist acceptă ușor asta. La fel ar fi și pentru rechini (parcă cei de la Farul se autonumesc așa), un rechin n-are prea multă minte și în plus mai e și criminal; cum ar fi să-i numească cineva, în loc de rechini, psihopați retardați. S-ar supăra. Nu mai știu acum alte exemple de animale, dar toate sunt rămășițe ale manifestărilor tribale ale oamenilor primitivi. Ce naiba, antropomorfizăm natura?

Părăsirea.

Încetarea susținerii unei echipe apare foarte rar, iar în cazul fanaticilor probabil niciodată. Deși nu mai sunt microbist, pot să zic că țin cu Poli Timișoara (deși nu-i mai zice așa) și nu pot să privesc un derby –de ex. contra lui Dinamo– complet obiectiv. Totuși, de ce nu pot? Pe scurt, pentru că oamenii sunt niște mașinării fără (prea mult) autocontrol.

Oricum, mema asta, dacă are o influență moderată, e ok. Cu toate astea, mi se pare mult mai fain să mă uit la meciuri în care țin cu cine câștigă. E minunat să ai libertatea asta. Și, până la urmă, nu e normal? Nu cine câștigă e și cel mai bun?

Organic Food, or not.

Mâncarea organică, oare e mai bună?

Parerea mulor oameni e că ar trebui să nu se mai consume mâncare neorganică, adică facută din plante care au fost tratate cu pesticide, cu îngrășăminți chimici, plante modificate genetic etc.. În primul rând, plantele organice sunt mai scumpe, pentru că producerea lor e mai scumpă. În 2007, au fost 923.000.000 oameni malnutriți¹ în lume, deci e clar că nu e momentul să producem mai multe plante organice înlocuindu-le pe cele neorganice. Asta în caz că vă pasă că unii mor de foame. Oricum, noi suntem obișnuiți să facem fițe, că nu vrem decât mâncare naturală, de parcă dacă e naturală e mai bună. Poate să fie naturală și să fie bună, ori să nu fie bună, sau poate să fie artificială și să fie bună ori să nu fie bună. De asemenea, organismele modificate genetic duc cu gândul la monștri gen Frankenstein, ceea ce-i foarte departe de adevăr. O roșie modificată genetic e de exemplu o roșie care crește mai mare; bineînțeles, dacă geneticienii se joacă un pic, și au noroc, pot să facă o roșie cu gust de caise și tot n-ar fi nicio problemă pentru sănătate (asta după ce e testată, evident, dar se fac teste). Ar mai fi gustul… care e subiectiv, și, mai important, poate fi antrenat, învățat cu anumite arome. De ex. cei care mănâncă de mici mâncăruri organice, ori „de la magazin”, ori „din grădină” o să considere că alea sunt adevăratele legume și fructe, și au gustul cel mai bun și pentru ei au gustul cel mai bun pentru că ăla le place, dar cei ce mănâncă de mici mâncăruri neorganice o să considere că alea au gustul cel mai bun, și și ei au dreptate.

Dar, să nu vă mai plictisesc, uitați ceva amuzant, chiar foarte amuzant, despre subiect (dați clic, că-i video):

Penn & Teller: Bullshit! – Organic Food

http://www.megavideo.com/v/YMQCDH09