Întâlnirea mea cu un paranoic

Cândva prin luna iulie am mers cu trenul acasă, și am nimerit într-un compartiment cu un om care la început părea normal. În același compartiment mai erau o fată pe care o cunoșteam și trei persoane pe care nu le cunoșteam. În continuare o să vă descriu interacțiunea mea cu acea persoană paranoică. Menționez că nu era doar un om care crede că americanii n-au fost pe Lună, era un paranoic cu probleme reale, dar m-a făcut să gândesc un pic mai altfel. Întâmplarea mi-am notat-o a 2-a zi, ca să nu uit sau să mi se contamineze amintirile. A, și pentru că nu-i știu numele, o să-l numesc Ion.

La început nu s-a remarcat prin nimic, stând pe hol pentru că erau multe bagaje înăuntru și nu vroia să se înghesuie, a venit înăuntru doar o dată pentru a-și lua plasa și după un timp pentru a o pune la loc, moment în care a zis că și-a aranjat dulciurile și bomboanele pentru că îi place să le aibă în ordine și că băiatul de pe hol (care avea loc în același compartiment cu noi) este rău. Eu am interpretat asta cu sensul de „nesimțit”, poate i-a zis ceva nepoliticos. Mai târziu aveam să aflu că nu era doar atât. După ce-a mai stat o vreme afară din compartiment, Ion, un om de 55 ani (atât a zis că are, deși părea un pic mai bătrân), cu părul sub formă de chică, s-a întors în compartiment profitând de faptul că erau locuri libere (pe lângă locul lui, unde își ținea plasa). S-a așezat lângă mine, eu ascultam o carte în căști, așa că nu eram prea atent. Chiar și așa, l-am auzit de vreo 10 ori (nu exagerez!) spunându-i unei femei că se duce la Alba și „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina”. Stătea 2-3 minute și pe urmă iar zicea lucruri pe care le-a mai zis. Când Ion a aflat că doamna merge în Moldova a început să îi povestească de „prostul de frati-mio care s-a «măritat» cu o moldoveancă” și să se laude că el are bani și întotdeauna când merge la fratele său îi duce bani. Fără el, fratele lui ar fi murit de foame. Pe urmă a continuat „interogatoriul” cu doamna respectivă (care încerca să-l ignore), întrebând-o  ce caută prin Timișoara, unde a fost (a fost să-și viziteze un fiu). Doamna i-a spus, după insistențe, că fiul ei locuiește în zona „Dacia”, moment în care Ion a început să se laude că toată lumea îl cunoaște prin „Dacia”, are un magazin etc. și pe urmă a insistat să afle adresa exactă unde locuiește fiul doamnei (pentru că, zicea el, îi cunoaște pe toți). N-a aflat-o. În tot acest timp a continuat să ne spună că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina.

După ce doamna a plecat până afară (și după ce a întrebat-o insistent unde se duce), a început să vorbească cu mine și, ca să nu fiu nepoliticos, mi-am scos căștile din urechi și l-am ascultat. M-a întrebat unde merge (da, unde merge el). I-am spus că „la Alba” și atunci mi-a amintit „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina” și mi-a zis să îi spun când trebuie să coboare, la care i-am răspuns că eu cobor înainte, deci n-am cum să-l anunț. Următoarea jumătate de oră (cel puțin) a decurs în felul următor: el îmi spunea că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina și să îi spun când să coboare, eu îi spuneam că eu cobor înainte. Trebuie să menționez că sunt foarte calm în general și am fost mai mult interesat decât enervat de comportamentul său. Încercam să-mi dau seama dacă are doar o problemă de memorie sau e ceva mai mult. Era ciudat și că ne zicea că e doar un „bătrân nebun”.

După ce mi-a mai povestit despre familia lui (cât de proști sunt – în afară de el, bineînțeles), a insistat ca fata (pe care o cunoșteam) să-și pună bagajul aproape de locul lui (unde avea el bilet), ca să stea mai comfortabil, fata a zis că nu e nevoie, că poate sta și așa, dar Ion a insistat și așa că i-am mutat bagajul cu 10 cm mai aproape, pentru că părea să fie foarte afectat că nu facem ce vrea el (către fată: „Vrea să facă omu’ un bine, să te ajute, și tu stai și rânjești acolo. Vrea omu’ să vă ajute și nu vă pasă, stați cu căștile-n urechi și ascultați muzică..”).

Gândirea paranoică (și delirantă)

Am remarcat la el o tendință de a observa fiecare detaliu și de a îl interpreta într-un mod personal (uneori ca un atac asupra lui). De exemplu, stătea lângă mine și eu îmi țineam o mână pe genunchi și când m-a întrebat ceva am făcut un gest cu mâna –am întors mâna cu palma  în sus și pe urmă am pus-o la loc– cu sensul de „nu știu”, fără să conștientizez că am făcut asta (Paul Ekman numește astfel de gesturi „embleme”), iar Ion a început să mă întrebe de ce fac asta, îmi bat joc de el?, nu-l cred?, am ceva cu el?. Eu nu știam ce am făcut, dar mi-am dat seama repede pentru că am făcut din nou același gest (pentru că, din nou, nu știam despre ce e vorba!). Am încercat să-i explic că însemnă „nu știu”, dar n-a părut prea convins. Am mai observat că spunea lucruri foarte neclare și se aștepta să îl înțelegem ca și când ar fi spus ceva foarte clar. Făcea aluzii care erau imposibil de descifrat și trebuia să mi le explice (deși nu țineam neapărat). Pe urmă a început să-și țeasă propria închipuire: pentru că eu o cunoșteam pe fata din compartiment, îi mai zâmbeam (bine, zâmbeam când îl auzeam pe Ion ce zice, dar nu râdeam) și el a început să creadă că o iubesc și ea mă iubește. Fiindcă ea avea căști în urechi, Ion îmi zicea mie că mie (nu lui) îmi place de ea (îi spuneam că nu), mă întreba dacă e frumoasă (îi ziceam că da), îmi zicea să mă duc să o pup (eu refuzam); practic, toate semnele indicau că eu n-o iubesc și că n-am nicio intenție cu ea (doar o cunoșteam și coboram în aceeași stație). Orice om normal ar fi acceptat că presupunerea lui e falsă. Nu însă și Ion. A început să dea importanță fiecărui gest de-al ei (se uită la telefon, schimbă melodia pe care o ascultă, se uită pe geam, își mișcă mâna, se uită către noi etc.) și a început să-mi explice că e vorba de telepatie, că eu, de fapt, mă gândesc la ea și ea atunci zâmbește (sau face ceva, orice), asta pentru ca eu și ea să ne ascundem de el. Îmi zicea „Gândește-te la ea!” și dacă ea își muta privirea de pe telefon pe geam, pentru el era dovada absolută că are dreptate. Văzând că se afundă tot mai mult în propria lui închipuire am încercat să-i explic că telepatia nu funcționează, deci ceea ce-și imaginează el e fals. Bineînțeles că n-am reușit, ba chiar acum când eu încercam să neg, era mai convins că are dreptate.

Conspiraționiștii fac trei presupuneri despre cei care nu cred conspirațiile, în ordinea următoare:

–        Sunt neinformați (nu știu ce se întâmplă);

–        Sunt proști (nu au capacitatea de a înțelege sau de a acționa);

–        Sunt răi (fac parte din conspirație);

Am observat la Ion o evoluție exact în această ordine, din câte mi-am dat seama din comportamentul său. El avea o idéé fixă (anume că eu o iubesc pe fata respectivă) și nimic nu îl putea convinge că greșește, așa că a încercat să le spună și altora Adevărul™, inclusiv mie (presupunea că nu știu ceea ce simt). Pe urmă, văzând că nu sunt de acord cu el, nu-i accept presupunerile, a început să creadă că sunt prost (în acest caz: timid, și nu am curaj să-i spun fetei ceea ce simt) și a încercat să ne cupleze. De asemenea, a început să-mi povestească despre suscesul lui la femei, despre cele (cel puțin) 2 neveste ale sale (plus copii), una în Sibiu, alta în Galați, despre cum e el bărbat adevărat, cum a făcut armata și avea amante, despre greșeala de a se însura și, într-un delir gradual, despre cum „f**ea tot ce prindea”. El era (a fost în tinerețe) bărbatul adevărat, nu eu care nu vroiam să sar pe fata aia acolo în tren ca să-i fac lui pe plac. Recunosc că în momentele astea mă gândeam să îl întreb despre fantome sau conspirații, dar n-am reușit. Poate e mai bine așa, că dacă ajungeam să mă contrazic cu el pe tema conspirațiilor doar agravam lucrurile. Și nu vroiam să agravez lucrurile, pentru că părea prietenos… poate prea prietenos, când îmi punea mâna pe picior și mă punea să bat palma cu el de două ori pe minut. Asta era probabil din cauza băuturii (mi-a oferit și mie dar am refuzat). Eu am început să mă uit pe geam, care se afla în direcția opusă lui Ion, sperând că dacă vede că îl ignor o să tacă. Tot ce-am reușit să fac a fost să îi îndrept atenția către fata din compartiment, la care se srâmba și pe care a pus-o să-și scoată căștile din urechi ca să îl asculte. A ținut-o un pic de vorbă și pe urmă s-a oprit. Nu pentru mult timp însă, pentru că a început să mă întrebe unde merge (el, nu eu) și din nou povestea cu „să-mi zici când să mă dau jos, că m-așteaptă frati-mio-n gară, cu mașina”. Printre altele mi-a spus și să mă uit la „nesimțitul ăla” de afară –călătorul acela cu care nu se înțelegea el–, care zâmbea.

Pe urmă a început să ne întrebe când ne căsătorim, noi i-am zis că nu știm și ne-a întrebat de ce nu ne căsătorim mâine, ca și când ar fi fost evident că trebuie să ne căsătorim mâine. Apoi a început să ne spună că are bani și că trebuie să-l invităm la nuntă pentru că o să ne dea mulți bani. Ca să vă faceți o idéé despre gândurile lui haotice, după vreun minut m-a întrebat dacă am bani sau dacă au părinții mei bani; i-am zis că nu, dar parcă nici n-ar fi auzit ce-am zis, a continuat spunându-mi că fata îmi vrea doar banii, că așa sunt toate, iar el e trecut prin viață și știe, că și după banii lui au umblat femeile. Nu cred că-i nevoie să precizez, dar nu părea nicidecum un om bogat. Pe urmă ne-a întrebat când am făcut nunta și câți copii avem. Oricum, eu am început să-l ignor, mă uitam pe geam sau închideam ochii și a tăcut pentru o vreme (tot așa, vreo 10 minute). Mai zicea câte ceva, m-a mai întrebat o dată unde coboară… și toată povestea cu fratele său; apoi a trebuit să vorbesc vreo 5 minute la telefon, perioadă în care l-am ignorat complet și în care fata scria un mesaj pe telefon, ceea ce îl enerva foarte tare pe Ion, care o întreba speriat de ce face asta. După ce am terminat de vorbit la telefon, mi-a zis că îl urmărește cineva. CE????

Vă mai amintiți că am zis că în compartiment mai erau niște oameni, dar doi dintre ei au stat aproape tot timpul pe hol? Despre ei îmi zicea Ion că îl urmăresc, pentru că tot timpul au stat acolo. Eu am fost surprins când mi-a zis și am încercat să-i explic că sunt oamenii care au bilet în compartiment cu noi, și au fost în compartiment la început. Răspunsul lui a fost: ”Tu-și bați joc de mine? Mă iei de prost?”. Déjà nu mai era prietenos. Stagiul al treilea: dacă nu sunt nici dezinformat, nici prost, sigur sunt cu „ei” (oamenii răi care îl urmăresc). „Nu ne urmărește nimeni” îi ziceam, iar el devenea tot mai agitat și mă întreba de ce  îl urmăresc oamenii ăia. Degeaba am încercat să-l liniștesc pentru că cu cât îi spuneam mai mult că nu îl urmărește nimeni, cu atât era mai agresiv. A început să folosească tot mai multe înjurături și jigniri și față de mine și față de fată, și credea că suntem cu ăia și totul e împotriva lui. Nu mai înțelegea nimic (ne întreba „Da’ ce-i aicea???”) și s-a aruncat cu pumnii pe mine. N-a reușit să mă lovească. L-am prins de mâini și i-am zis să se liniștească și pentru moment s-a liniștit așa că l-am lăsat (dar eram pregătit să-l prind iar). Între timp cineva de afară s-a dus după conductor. Eu nu vroiam să dau în Ion că vedeam că-i nebun și dezorientat și încercam să găsesc metode de a-l liniști (n-am găsit). M-a mai atacat o dată, din cauză că a zâmbit fata, cred, l-am prins din nou de mâini, n-a reușit să mă lovească, a început să mă amenințe că mă omoară, că mă bagă la închisoare, că el cunoaște toată poliția, că o omoară și pe fată și zicea „Da’ io nu-s vinovat cu nimica. Mă confundați, io nu-s vinovat, n-am făcut nimica”. Îi spuneam că știm că nu-i vinovat dar degeaba. După ce l-am lăsat de mâini se uita la mâini de parcă ar fi avut cătușe și ne întreba de ce îi facem asta și de ce nu-l lăsăm să plece. Îi arătam ușa și-i spuneam că-i liber să plece, dar nu înțelegea. A venit apoi conductorul și, având uniformă asemănătoare celei de polițist, Ion a crezut că-i polițist și i-a strigat să ne aresteze pe toți, dar când a refuzat și în schimb i-a cerut biletul, Ion i-a cerut numărul de telefon al șefului (deși el nici nu avea telefon, deci n-avea cu ce să sune). După mai multe discuții conductorul l-a convins să plece, dar înainte să plece s-a întors către mine și mi-a zis din nou că mă omoară pentru ce i-am făcut (nu știu ce) și pe urmă către fată pe care a făcut-o „curvă nenorocită” și pe care o acuza că l-a înșelat și nu l-a iubit și că o să o omoare și pe ea. Pe urmă a fost mutat într-un compartiment gol, în care au venit mai târziu oameni, care l-au dat jos din tren. Imediat după ce l-a mutat singur în compartiment a trecut o femeie să-i ducă o sticlă pe care și-a uitat-o și ne-a zis că Ion plângea… și pe urmă a înjurat-o.

Câteva precizări: în niciun moment nu m-am aflat în pericol, n-avea forță să mă lovească (dacă eram atent); am preferat să-l imobilizez în loc să îl lovesc; nu l-am lăsat să se apropie de fata respectivă, iar dacă nu venea nimeni să-l scoată de acolo, îl scoteam eu; poate că cea mai simplă soluție ar fi fost să-i spunem că a ajuns în stația în care trebuie să coboare, dar nu am avut niciunul idéea asta.

Formarea credințelor

Ce cred că a fost în capul lui. În tot timpul în care am fost lângă el mintea mea a fost foarte ocupată pentru că sunt foarte interesat de felul în care gândesc oamenii, mai ales cei care nu au un creier complet funcțional. Pe lângă faptul că a fost violent și enervant, a fost și fascinant. I-am urmărit evoluția de la problemele de memorie până la criză. Din întâmplare, în perioada aceea citeam cartea lui Michael Shermer, The Believing Brain, în care ideea principală e că ne formăm credințele în mod emoțional și abia apoi găsim o explicație rațională. Uneori explicația e bună, alteori greșită. Cei deschiși la minte nu se atașează de idei atât de mult încât să nu mai poată renunța la ele. Modul în care se poate renunța la o idee e analiza motivelor „raționale” care duce la descoperirea erorilor (dacă există). Modul în care se poate fixa o idee (adică să devină o „idee fixă”) este prin urmarea a ceea ce se numește intuiție. Intuiția ne confirmă ceea ce credem deja, iar ținând cont de faptul că ajungem să credem ceva pe bază emoțională, odată ce am acceptat o idee, o să fie aproape imposibil să scăpăm de ea (dacă e falsă) bazându-ne pe intuiție. Există, desigur, și situații când intuiția e bună, dar nu avem nicio garanție că ajungem să cunoaștem adevărul dacă apelăm doar la intuiție.

Revenind la paranoic, fără să fiu specialist, comportamentul său părea să fie consistent cu următoarea explicație: în creierul său erau hiperactive zonele care controlează emoțiile, iar zonele care controlează rațiunea primeau semnale pe care nu le puteau explica. De exemplu, sentimentul că e urmărit probabil apărea fără niciun motiv real și mintea sa încerca să facă lucrurile să se potrivească, iar soluția era să dea vina pe cineva care i se părea mai suspect (cum a fost călătorul de pe hol care zâmbea) și nu putea să accepte că nu e urmărit pentru că simțea că este urmărit, iar cum eu îi spuneam să stea liniștit, ceea ce el știa că nu este adevărat, am ajuns să fiu considerat și eu un inamic. Atenția la detalii probabil că se manifesta asemănător: simțea ceva –de exemplu că cineva îi vrea răul– și vedea un gest pe care îl asocia cu ceea ce simțea în momentul respectiv, chiar dacă nu avea logică. Gândiți-vă ce ați crede dacă cineva v-ar arăta pumnii și ar lua o poziție de atac. Ați simți teamă sau furie. Asta pentru că ați asocia gestul cu un sentiment. Acum încercați să vă imaginați că v-ați simți amenințat și de alte gesturi. Când cineva butonează un telefon vă enervați, sau vă simțiți amenințat. În astfel de situații se formează credința că persoana care face gestul este un inamic. Credința se formează pe baza emoțiilor (teamă, de exemplu) care sunt apoi raționalizate, adică făcute să se potrivească logic cu o situație reală. Totuși, dacă emoțiile sunt declanșate în mod greșit, sau chiar haotic, logica internă nu se mai potrivește cu realitatea. Dacă o persoană se simte amenințată fără să aibă o explicație logică, va inventa una, iar cel mai simplu este să creadă că sursa amenințării e în jur. Pot fi oamenii din jur, sau pot fi agenți intenționali invizibili (spioni care se ascund, extratereștri, spirite).

Un exemplu bun pentru felul în care ajungem să credem ceva este cazul persoanelor cu epilepsie care au suferit o operație de separare a emisferelor pentru a opri răspândirea crizelor epileptice. Neurocercetătorul Michael Gazzaniga a descoperit o rețea neuronală care coordonează celelalte rețele și le face să se potrivească, integrând datele primite într-o „poveste” cu sens. Această rețea a fost numită interpretorul emisferei stângi. Într-unul dintre experimente, a prezentat cuvântul „mergi” (walk) doar emisferei drepte a persoanelor cu epilepsie și cu emisferele separate (prezentarea informației doar unei emisfere se poate face ținând cont de faptul că datele vizuale de la ochiul stâng sunt analizate în emisfera dreaptă, și invers). Ca urmare, pacienții s-au ridicat și au mers. Când au fost întrebați de ce merg, interpretorul din emisfera stângă neavând acces la informația din emisfera dreaptă, a inventat o explicație pentru comportament: „Am vrut să merg să-mi iau un suc”. [Michael Gazzaniga, extras din The Ethical Brain, ¶7 | Split brain experiments]

Deși Ion nu părea un epileptic cu emisferele separate, cred că un proces asemănător avea loc și în mintea sa: apăreau stări emoționale puternice (ex.: frică) și interpretorul din emisfera stângă încerca să integreze aceste emoții într-o poveste cu sens și se folosea pentru asta de ceea ce era în apropiere, adică eu și ceilalți oameni. Chiar dacă nu avea un motiv logic să mă considere o amenințare, nu găsea o altă explicație pentru ceea ce simțea. Când emoțiile sunt puternice, rațiunea se adaptează.

Despre conspiraționiști

Am menționat înainte o asemănare între gândirea paranoică și gândirea conspiraționistă. Asta nu înseamnă că pun semnul egal între paranoici (d.p.d.v. clinic) și adepții conspirațiilor. Probabil unii sunt paranoici (gândiți-vă la balaurieni și gorilieni, de exemplu), în special cei ce inventează conspirații, dar cei mai mulți nu sunt. Și eu am crezut în multe conspirații și nu cred că nivelul meu de paranoia s-a schimbat de atunci până acum (când sunt sceptic). Totuși, toți avem o anumită doză de neîncredere, care se poate manifesta de multe ori asemănător cu paranoia. Când simțim că unele lucruri nu se potrivesc încercăm să căutăm explicații și uneori ajungem la explicații greșite, iar dacă ne atașăm prea mult de acele explicații nu mai permitem informațiilor noi să ne schimbe părerea. Ca urmare, părerea noastră poate să nu fie în concordanță cu realitatea și vom fi nevoiți să credem explicații din ce în ce mai complexe și mai improbabile până când acestea devin nefalsificabile. Să luăm un exemplu: NASA trimite o sondă să facă fotografii ale suprafeței planetei Marte și le publică. Una dintre ele seamănă foarte mult cu o față. Nu-i așa?

Ne vin idei. Dacă în imagine apare o față de extraterestru, sculptată în piatră și rămasă de la o civilizație de mult dispărută? Dacă încearcă să ne transmită niște informații? Începem să credem că nu e doar relieful și cerem celor de la NASA să facă poze cu o rezoluție mai mare. Dorința ne este îndeplinită peste câțiva ani. Priviți:

Acum nu mai apare nicio față acolo. NASA vrea să ne facă să credem că ni s-a părut, dar e imposibil să ni se fi părut. Noi nu ne înșelăm așa ușor! E ceva acolo! Sigur NASA a falsificat a doua poză și vrea să ne ascundă ceva. Există extratereștri pe Marte!

Și de aici tot felul de interpretări și povești…

Să ne gândim la ipoteza cea mai simplă: în poză au apărut niște stânci care seamănă cu o față, mai ales că avem tendința să vedem fețe peste tot. Am fost programați să vedem fețe. Chiar și un cerc cu două puncte și o linie pare o față. Chiar și niște păsări în aer par să formeze o față.

Chiar și un emoticon :–) (^_^) e o față. Le vedem peste tot. Dacă luăm asta în considerare ne dăm seama că fața de pe Marte e foarte posibil o coincidență, iar imaginea făcută la o rezoluție mai mare ne demonstrează asta.

Să ne gândim la o ipoteză care se complică cu cât dorim mai mult să o păstrăm: NASA a făcut niște poze ale suprafeței planetei Marte, a descoperit o civilizație extraterestră, dar din motive necunoscute a decis să ascundă asta populației și a publicat doar pozele în care nu apare nimic. Dar, ghinion, o poză secretă a scăpat printre celelalte. Cum se explică asta? Păi, NASA n-a avut probabil bani să plătească DOI oameni: unul care să selecteze pozele și altul care să le VERIFICE. Pe de altă parte, de ce ni se ascunde că pe Marte a fost o civilizație extraterestră? Păi pentru că… îîî… pentru că e cineva rău care nu vrea ca noi să aflăm! Totul se întâmplă cu un scop. Dacă ne merge rău, sigur e din cauza altor oameni răi care vor asta, nu e din cauza noastră! Iar acel om rău trebuie să și controleze guvernul american, deci trebuie să fie puternic.. și nu e destul unul, sigur sunt mai mulți, că altfel ar fi greu să controleze totul. De ce controlează totul și ne ascund extratereștrii? Poate pentru că extratereștii ne-ar salva de acei oameni răi. Extratereștrii ne vor binele, dar nu suntem pregătiți să îi cunoaștem, mai trebuie să evoluăm spiritual… etc. etc.

După cum vedeți, ipoteza conspiraționistă se complică tot mai mult. Explică un lucru improbabil printr-unul și mai improbabil. De la o ruină pe Marte am ajuns la o elită mondială care controlează totul și ne vrea răul, în timp ce extratereștrii ne vor salva. Ipoteza conspiraționistă e condusă doar de emoții (simțim că e adevărat!) care sunt raționalizate în moduri inconsistente cu realitatea, sau cel puțin foarte improbabile. Totuși, credințele rămân în ciuda unor explicații mult mai simple disponibile. Faceți comparația cu Ion: Simțea că este urmărit, că îi vrem răul și că nu îl lăsăm să plece. Îi spuneam că poate să plece (și ușa era deschisă), dar simțea că nu poate pleca așa că încerca să raționalizeze emoția și construia scenarii din ce în ce mai complicate la care nu vroia să renunțe orice s-ar fi întâmplat.

Cei ce credeți în conspirații improbabile, doar gândiți-vă la asta. Cu o minte deschisă. Puneți-vă întrebări atunci când pentru a păstra o teorie a conspirației trebuie să complicați lucrurile foarte mult.