A trecut și sfârșitul lumii

Doar atât:

P.S.: cred că yoghinii ne-au salvat, că i-am văzut pe câțiva la EzotericFest făcând o spirală. Mică da’ eficientă. Ce ne-am face fără ei… .

MythBusters: Folosim doar 10% din creier?

Un mit foarte răspândit  e că folosim doar 10% din creier. Uneori e folosit de ezoteriști pentru a promova ideea că prin nu-știu-ce tehnică putem să ajungem să folosim mai mult de 10% din creier, iar marii maeștri folosesc cu siguranță mai mult. E doar o metodă de a vinde cărți, leacuri sau tehnici celor ce nu știu. Iar folosirea unui procent mai mare din creier nu înseamnă că devenim mai inteligenți sau mai creativi. O parte din creier este activ pentru a ne menține conștienți, alte părți sunt active când facem diverse activități, dar nu putem să compunem o poezie, să rezolvăm o problemă complexă de matematică, să ne gândim la o problemă abstractă, să identificăm un miros,  să ascultăm muzică și să examinăm un puzzle complex, toate în același timp. Asta ar însemna să fie activ creierul la un procent mai mare decât cel obișnuit. Pe de altă parte, creierul este folosit în toate părțile sale (se observă din consumul de oxigen sau glucoză), dar nu este „activ” (așa cum apare pe scanări MRI). În plus, orice accident care are ca efect deteriorarea unei părți din creier are consecințe (dispar unele capacități), deci partea deteriorată este necesară. Iar dacă o parte din creier nu este folosită, se atrofiază.

MythBusters – Brain Drain

Încercați și:
Reviving the 10% Brain Myth (NeuroLogica, de Steven Novella);
The 10% Brain Use Myth (Science-Based Life);

Acum și dubstep religios :))

Pe vremuri era muzică bizantină creștină, muzică clasică creștină. Pe urmă a apărut rock creștin, mai nou a apărut și rap creștin, cum ar fi trupa următoare (pe care probabil o știți):

…dar și mai nou am dat peste „dubstep creștinesc”. Sfânta chemare a dub-ului! High in rai!

Ovidiu Liteanu – High In Rai (nSmart Dubstep Crestinesc)

Originalul aici (da’ nu sună bine; îmi place mai mult varianta dubstep).

Nu știu dacă nSmart le-a făcut la mișto (deși tind să cred că da) sau dacă „Stai în genunchi!” e un fel de „Everybody on the floor!” (cum sugerează un comentariu de pe youtube), da’ îmi place cum sună partea electronică. Vreți și drum’n'bass? Here you go (atenție, are mesaje sumbliminale):

Ovidiu Liteanu – Incredere (nSmart DNB Crestinesc)

Nu uitați, „Senzualitatea este un virus mortal…!”

[că tot am fost prea serios în ultima vreme]

Metode de datare

Articol pentru cei care cred că Pământul are doar 6000-10000 ani; o să încerc să vă arăt de ce realitatea este alta. Metodele de datare sunt sigure și predicțiile lor se potrivesc unele cu altele.

Timp de înjumătățire

Scurt istoric

Unele dintre cele mai vechi scrieri despre vârsta Pământului sunt grecești și propun că timpul ar fi infinit. Desigur, asta e doar filosofie și nu se bazează pe nicio măsurare. În 1654, John Ussher, arhiepiscop de Armagh, a calculat pe baza informațiilor din Biblie că lumea a fost creată în ziua de dumnincă, 23 octombrie 4004 î.Hr., iar omul în vinerea care a urmat. Una dintre cele mai recente încercări de a determina vârsta Pământului în mod științific a fost în 1790 când William McClay a propus o vârstă minimă de 55.440 ani, bazându-se pe retragerea povârnișului cascadei Niagara. În secolul al XIX-lea, John Joly a încercat o altă abordare și a calculat cantitatea de sare (NaCl) din oceanele lumii precum și cantitatea adăugată în fiecare an din eroziunea rocilor și a ajuns la  numărul de 100 milioane de ani. În același secol, geologii au ajuns la concluzia că de-a lungul timpului au existat mai multe perioade glaciare. O primă încercare de a determina cronologia glaciară-interglaciară a fost făcută de geologul german Albrecht Penck analizând intensitatea eroziunii în zona Alpilor de nord. Estimările sale au fost: 60.000 ani pentru ultima perioadă interglaciară și 240.000 ani pentru penultima perioadă interglaciară, iar Cuaternarul 600.000 ani. Estimări ulterioare au mărit această durată la 1 milion de ani, cifră care a rezistat în prima jumătate a secolului XX. Alte încercări au fost pentru a determina perioada ultimei deglaciații analizându-se straturile suprapuse de sedimente. Printre primele estimări au fost cele de 16.000-20.000 ani de la ultimul maximum glaciar, valori determinate pe baza sedimentelor din lacuri elvețiene (și care nu diferă semnificativ de estimările recente). La începutul secolului XX s-a încercat folosirea unei alte metode de datare numită dendrocronologie (datare în funcție de inelele copacilor), care a devenit populară la sfârșitul anilor ’30 și se mai folosește și în prezent.

Cea mai importantă descoperire în cronologia cuaternară a avut loc după Cel De-Al 2-lea Război Mondial și constă în folosirea descompunerilor radioactive pentru măsurarea timpului. Prima datare a fost făcută în 1948 folosind carbon radioactiv, iar în decenile următoare au fost dezvoltate și alte metode, cum ar fi cele care folosesc uraniu, datarea potasiu-argon, metoda termoluminescenței sau rezonanța paramagnetică electronică. În anii ’70, descoperirile din biologia moleculară au permis ca schimbările post-mortem în structura proteinelor să poată fi folosite pentru datare (geocronologia cu aminoacizi), în timp ce dezvoltările tehnologice au permis forarea sedimentelor oceanice sau a ghețarilor polari, apărând astfel cronologiile marine. Ultimele două decenii ale secolului XX au dus la îmbunătățirea preciziei analitice și la diversificarea tehnicilor; au apărut spectrometria masei prin accelerare (AMS) care a revoluționat datarea prin carbon radioactiv și a făcut posibilă metoda izotopilor cosmogenici.

Pentru că datarea radioactivă este cea mai sigură și mai precisă o să mă concentrez pe această metodă și o să le ignor pe celelalte. Așadar, să începem cu un pic de fizică nucleară.

Cum funcționează radioactivitatea

Dacă vă mai amintiți de la orele de chimie sau fizică din liceu, știți că materia, în starea în care o întâlnim pe Pământ, este formată din atomi, iar atomii au un nucleu –ce conține protoni și neutroni– și un înveliș electronic (ce conține electroni). Un element chimic este identificat prin numărul atomic (câți protoni are) și prin masa atomică (aproximativ numărul de protoni plus numărul de neutroni). De exemplu, ²³⁸₉₂U, înseamnă izotopul cel mai răspândit de uraniu, cu 92 protoni și 146 neutroni. Masa atomică e cea de sus. Două elemente chimice diferă prin numărul atomic, de exemplu elementul cu 6 protoni este carbonul, pe când cel cu 7 este azotul. Izotopii, în schimb, sunt atomi cu același număr de protoni, dar cu număr diferit de neutroni, de exemplu ¹²C, ¹³C, ¹⁴C sunt trei izotopi de carbon. Unii dintre izotopi sunt stabili, iar alții nu. Cei instabili emit particule pentru a ajunge la o stare stabilă (se transformă dintr-un izotop instabil într-unul (mai) stabil). Acest proces de emisie spontană se numește radioactivitate, sau dezintegrare radioactivă. Cele mai comune forme de radiație sunt dezintegrările alfa, beta sau gama.

Dezintegrarea alfa constă în expulzarea din nucleu a unei particule (α) formată din doi protoni și doi neutroni. Un exemplu ar fi: ²³⁸₉₂U → ²³⁴₉₀Th + ⁴₂He²⁺;

Dezintegrarea beta constă în emiterea unui electron (sau pozitron) din nucleu. Un exemplu ar fi transformarea potasiului în argon: ⁴⁰₁₉K → ⁴⁰₁₈Ar + e⁺ + ν_e (neutrin). e⁺ este un pozitron care rezultă din transformarea unui proton într-un neutron: p⁺ → n⁰ + e⁺.

Dezintegrarea gama constă în emiterea unei particule electromagnetice (foton) de frecvență înaltă, dar nu produce modificarea numărului de protoni sau neutroni.

Fiecare izotop radioactiv are un timp de înjumătățire (t_½), adică timpul care trece până când dintr-o cantitate din acei izotopi rămâne jumătate. Deși dezintegrările radioactive individuale sunt stohastice (întâmplătoare), se poate determina cu precizie timpul de înjumătățire prin metode statistice. De exemplu, franciul ²²³F are t_½=22 minute, sulful ³⁵S are t_½=87,5 zile, toriul ²³²Th are t_½=14,05 miliarde de ani etc.

Datarea cu carbon radioactiv

Datarea cu carbon a fost descoperită de Willard Libby, pentru care a primit Premiul Nobel în Chimie în 1960. Carbonul radioactiv (¹⁴C) este unul dintre cei 3 izotopi de carbon. Cel mai răspândit este ¹²C, cu un procent de 98,9% din tot carbonul din natură. ¹³C formează cam 1,1%, iar ¹⁴C doar 1 la 10¹⁰% (adică dintr-un milion de milioane de atomi de carbon, unul este ¹⁴C), asta pentru că este singurul instabil dintre cele 3. Acest izotop se transformă în azot ¹⁴N prin emisie de radiație beta. Carbonul radioactiv se formează în straturile superioare ale atmosferei când azotul interacționează cu neutronii veniți din radiația cosmică. Un atom de azot captează un neutron și pierde un proton, transformându-se astfel în radiocarbon (¹⁴C), care formează ¹⁴CO₂ (dioxid de carbon radioactiv) care devine parte din ciclul global al carbonului și ajunge în plante și în animale. Cea mai mare parte din ¹⁴C este absorbit de oceane, ceea ce înseamnă că și organismele din adâncuri conțin radiocarbon. Chiar dacă ¹⁴C din biosferă și din oceane se dezintegrează constant, este înlocuit continuu cu altul nou din atmosferă, în consecință cantitatea de radiocarbon din plante și animale și din ocean rămâne aproximativ constantă de-a lungul timpului (se numește echilibru izotopic). Odată ce un organism moare, devine izolat de sursa de ¹⁴C, care nu se mai reîmprospătează și se dezintegrează cu o rată constantă (dată de timpul de înjumătățire), adică „ceasul radioactiv” pornește. Așadar, când se dorește datarea unei fosile prin această metodă, este măsurată cantitatea de ¹⁴C rămasă în fosilă, este comparată cu cantitatea de ¹⁴C aflată într-un material standard și se poate determina timpul trecut de la moartea organismului. Pentru asta, trebuie să se cunoască rata cu care ¹⁴C se dezintegrează, sau timpul de înjumătățire, care este de 5730 ani, iar pentru a face o măsurare bună obiectul datat nu trebuie să fie mai vechi de 45.000 ani. Dacă e mai vechi trebuie folosite alte metode. Pentru a se determina cât de mult radiocarboneste într-o bucată analizată se pot folosi două metode: detectarea cantității de radiații beta emise sau spectrometria masei accelerate (AMS). De precizat și că există metode de a prelungi perioada de 45.000 ani până la 60.000 ani sau chiar 75.000 ani dacă există material în cantități mari. Substanțele care pot fi datate cu carbon radioactiv sunt, printre altele, lemn, turbă, sedimente organice din lacuri, rămășițe de plante, cărbune, cochilii sau corali.

Probleme ce pot să apară

Pentru a putea data corect cu radiocarbon trebuie făcute următoarele presupuneri:

1. Raportul ¹⁴C/ ¹²C din fiecare parte a globului (atmosferă, biosferă, apă oceanică) a rămas relativ constant de-a lungul timpului.
2. Amestecarea rapidă și completă a ¹⁴C are loc între rezervoare la nivel global.
3. Rapoartele dintre diferiții izotopi de carbon nu au fost alterate, în afară de alterarea dată de dezintegrarea ¹⁴C dinainte sau după moartea unui organism.
4. Timpul de înjumătățire al ¹⁴C este cunoscut cu acuratețe și cu un nivel ridicat de precizie.
5. Nivelele naturale de ¹⁴C pot fi măsurate cu precizie.

Dintre acestea, există o mare încredere printre oamenii de știință că ultimele două sunt îndeplinite, adică timpul de înjumătățire este cunoscut și nivelurile de carbon din prezent sunt măsurate exact. Primele trei presupuneri pot crea probleme, însă.

Contaminarea

Constă în adăugarea materialului mai vechi sau mai nou la eșantion, ceea ce poate duce la estimări greșite. De exemplu, prin adăugarea a 1% carbon modern la un eșantion de 34.000 ani va duce la o eroare de 4000 ani. Contaminarea poate fi naturală (infiltrare de materiale noi în sedimente vechi) sau artificială (neatenția arheologilor sau a fizicienilor). Materialele inflitrate pot fi eliminate prin diverse metode, cum ar fi tratarea cu acid pentru a dizolva carbonați mai vechi și cu soluții alcaline pentru a elimina acizi organici. Totuși, dacă sursa de contaminare are aceeași compoziție ca și eșantionul, separarea se poate dovedi imposibilă. Această problemă rămâne încă și pentru a o diminua se compară (unde este posibil) cât mai multe eșantioane din situri diferite.

Distilarea (fracționarea) izotopică

Deși cei trei izotopi de carbon sunt identici din p.d.v. chimic, într-un sistem biologic va exista o tendință pentru izotopul mai ușor (¹²C). Deci când sunt datate rămășițe de plante trebuie ținut cont de cantitatea de ¹⁴C din plante, pentru că dacă nu, se va obține o vârstă mai mare decât cea reală. Efectul invers se obține când se datează organisme marine (par mai recente decât sunt). Pentru a rezolva problema, se măsoară prin spectrometrie raportul dintre izotopii stabili ¹³C/ ¹²C pentru că acesta nu se modifică prin dezintegrare, iar acest raport este comparat cu raportul dintr-o bucată standard de calcar din Cretacic și se folosesc niște formule pentru corecție.

Variații pe termen lung în producția de ¹⁴C

Este o problemă importantă în datarea cu radiocarbon, pentru că presupunerea că nivelurile de ¹⁴C din atmosferă pare să nu mai fie susținută. În urmă cu mai mult de 30 ani au fost observate discrepanțe între datarea cu ¹⁴C și dendrocronologie (analizarea inelelor copacilor), astfel că datele obținute din datarea radioactivă sunt mai mici decât cele reale. Cauzele variației concentrației din atmosferă nu sunt stabilite, deși există unele propuneri. În ciuda acestor probleme, au fost dezvoltate unele metode de calibrare, cum ar fi: calibrarea dendrocronologică, analiza Bayesiană, datarea Wiggle-Match etc.

Ce este de reținut: datarea cu ¹⁴C nu este folosită pentru perioade mai mari de 50.000-60.000 ani, deci aplicațiile ei sunt în special în arheologie, istorie și fosile foarte recente. Pentru perioade mai mari de timp se folosesc alte metode.

Datarea cu izotopi de argon

Are două părți. Datarea potasiu-argon se bazează pe dezintegrarea izotopului radioactiv de potasiu, ⁴⁰K, în raport cu izotopul relativ neradioactiv de argon, ⁴⁰Ar, care este un gaz. Metoda a fost dezvoltată în ani ’60 și este folosită în special pentru datarea rocilor magmatice. Timpul de înjumătățire al ⁴⁰K este foarte mare, 1250 milioane de ani, ceea ce face posibilă măsurarea vârstei celor mai vechi roci de pe Pământ. Metoda este bună pentru perioade mari, dar pentru a fi folosită și pentru perioade mai mici (sub 100.000 ani) trebuie asociată cu datarea argon-argon, ⁴⁰Ar/³⁹Ar.

Principiile datării potasiu-argon

Potasiul se găsește în abundență pe Pământ, în minerale argiloase, mică, minerale de origine vulcanică etc.  Există trei izotopi, cel mai comun este ³⁹K, în proporție de 92,23%, izotopul ⁴¹K în proporție de 6,73%, ambii stabili și izotopul instabil ⁴⁰K (în natură în proporție de 0,00118%), care se descompune în două nuclee, unul de calciu (⁴⁰Ca) în 89% din cazuri și argon (⁴⁰Ar) în 11% din cazuri. Și calciul și argonul produse sunt stabile. Pentru că izotopul de calciu este prezent în natură în cantități mari, cantitatea generată prin descompunerea potasiului este greu de determinat, așa că se folosește argonul (care este rar).

Rocile vulcanice, înainte să se solidifice vor elimina argonul care este produs de potasiul radioactiv. După ce au devenit solide, argonul rămâne captiv în structurile cristaline din roci și cantitatea lui crește de-a lungul timpului. În laborator, pentru datare, rocile sunt încălzite până la nivelul la care se topesc, iar cantitatea de argon este măsurată cu un spectrofotometru. Un alt eșantion din rocă este folosit pentru a determina (tot prin metode spectrometrice) cantitatea de ⁴⁰K. Raportul dintre potasiu și argon indică timpul trecut de la întărirea rocii, ceea ce corespunde cu momentul erupției vulcanului din care a ieșit lava care a produs roca.

Probleme asociate cu datarea potasiu-argon

Pentru ca datarea să fie validă trebuie făcute două presupuneri. Prima este aceea că sistemul rămâne închis după erupție (roca nu se mai topește) și argonul nu mai scapă din rocă. Scurgerea argonului ar putea produce subestimarea vârstei rocii. Supraestimarea se poate face dacă în rocă exista argon în surplus la solidificare, eventual prin integrarea altor roci mai vechi în structura noii roci. A doua presupunere este că tot ⁴⁰Ar din eșantion a rezultat din descompunerea ⁴⁰K. Argonul-40 există în atmosferă, așa că o parte din el poate rămâne captiv în minerale. Din fericire, argonul-40 din atmosferă este întotdeauna însoțit de ³⁶Ar și pentru că acesta nu este produs prin dezintegrarea potasiului, prin măsurarea cantității de ³⁶Ar din rocă se pot face corecții folosind raportul dintre ⁴⁰Ar/³⁶Ar din atmosfera contemporană (296:1).

Datarea cu uraniu

Metoda se bazează pe doi izotopi existenți în natură, ²³⁸U și ²³⁵U, ambii dezintegrându-se în forme stabile de plumb (²⁰⁶Pb și ²⁰⁷Pb), după mai multe reacții intermediare. Izotopul de uraniu-238 este mult mai abundent, raportul fiind ²³⁸U/²³⁵U = 21,7:1. Timpul de înjumătățire pentru ²³⁸U este de 4,47 miliarde de ani, iar pentru ²³⁵U de 704.000 ani.

Principiile datării cu uraniu în dezechilibru

Dacă un mineral de uraniu este neperturbat pentru câteva minioane de ani, activitatea izotopilor-copii va deveni egală cu cea a izotopilor-părinți de uraniu, măsurată în număr de dezintegrări pe unitate de timp pe unitatea de masă a rocii, adică dacă sistemul rămâne închis se ajunge la o stare de echilibru. Dezechilibrul poate apărea prin scurgerea de radon prin difuzie dacă roca e poroasă, sau prin diferențe chimice cauzate de transportul și depozitarea rocii. Odată ce migrarea izotopilor încetează sistemul devine din nou închis și încearcă să ajungă la echilibru, adică ceasul se resetează. Prin măsurarea raportului dintre ²³⁴U și ²³⁰Th (produs intermediar) se poate afla cât a trecut de când sistemul a devenit închis. Metoda funcționează pe principiul că uraniul este solubil și astfel este asimilat de organisme, pe când toriul nu este asimilat, deci excesul de toriu apare doar din dezintegrarea uraniului.

Principiile datării U-Pb (zircon)

Dacă putem găsi un mineral care la formare conține uraniu dar nu plumb (sau doar cantități foarte mici), atunci îi putem măsura vârsta folosindu-ne doar de raportul dintre uraniu și plumb. Inițial s-a încercat datarea folosind uraninit și monazit, dar distribuția lor limitată restricționează folosirea metodei. Dar zirconul este un mineral foarte răspândit mai ales în rocile intermediare-spre-acide. Zirconul conține inițial doar o cantitate mică de plumb pentru care se pot face corecții măsurând cantitatea inițială de ²⁰⁴Pb (neradiogenică) și calculând rapoartele ²⁰⁶Pb/²⁰⁴Pb și ²⁰⁷Pb/²⁰⁴Pb pentru întreaga rocă pentru a estima cantitățile inițiale de ²⁰⁶Pb și ²⁰⁷Pb. Cantitățile obținute se scad din cantitățile prezente și se calculează timpul pe baza timpului de înjumătățire al izotopilor de uraniu. O variație a acestei metode este metoda plumb-plumb care măsoară doar cantitatea de izotopi de plumb și nu necesită cunoașterea cantității de uraniu din prezent pentru că se bazează pe faptul că izotopii de plumb corespund (provin din) izotopi de uraniu cu rate diferite de descompunere. Metoda uraniu-plumb este utilă pentru vârste între 1 milion și 4,5 miliarde de ani și este una dintre cele mai precise.

Datarea samariu-neodim

Samariul este un element rar cu 7 izotopi naturali, dintre care trei sunt radioactivi. ¹⁴⁸Sm și ¹⁴⁹Sm au timp de înjumătățire prea mare pentru a fi folosiți în datare (t_½≈10¹⁶ ani). În schimb, ¹⁴⁷Sm are t_½=106 miliarde de ani ceea ce este suficient de scurt pentru a produce schimbări în nivelurile de ¹⁴³Nd (element rezultat din descompunere) în perioade de minimum câteva milioane de ani. Deoarece neodimul apare sub forma a 2 izotopi (¹⁴³Nd și ¹⁴⁴Nd), dar doar neodim-143 este radiogenic, prin măsurarea raportului intre cei doi izotopi și compararea lui cu raportul standard la formarea unei roci vulcanice se poate determina surplusul de neodim-143 și se poate calcula timpul trecut de la închiderea sistemului (răcirea lavei). Metoda se folosește și pentru datarea rocilor din meteoriți. Determinările făcute prin această metodă sunt consistente cu cele făcute prin metoda uraniu-plumb și prin metoda rubidiu-stronțiu.

Vârsta Pământului

Pentru a calcula vârsta Pământului, geochimistul Harrison Scott Brown i-a propus unui student, Clair Cameron Patterson, să participe alături de el la cercetarea în domeniul metodelor de datare radioactivă, mai precis să se ocupe de problemele legate de plumb, de separarea izotopilor și măsurarea lor; iar unui alt student, George Tilton, i-a dat sarcina de a găsi metode pentru determinarea vârstei mineralelor de zircon în funcție de cantitățile de uraniu și de plumb. După cum se știa déjà în 1950, Pământul conținea diverși izotopi de plumb, unii radiogeni (rezultați în urma radioactivității), iar unul nu. O parte din plumb era primar (prezent la formarea Pământului), dar cercetătorii nu știau care este compoziția izotopică a acestui plumb, ceea ce  îi împiedica să calculeze vârsta Pământului. Brown si-a dat seama că soluția la această problemă o reprezintă meteoriții de fier, care conțineau plumb, dar nu și uraniu, și în consecință plumbul trebuie să fi fost prezent la formarea sistemului solar și al Pământului. Browm împreună cu Patterson au reușit apoi să izoleze plumbul primitiv din meteoritul de la Canyon Diablo, care s-a prăbușit acum 50.000 ani, și l-au analizat la spectrometrul Universității din Chicago. După ce a aflat compoziția, Patterson a luat un creion și o hârtie și a făcut calculele, obținând 4,5 miliarde de ani. În luna septembrie din același an (1953), a participat la o conferință unde a anunțat pentru prima dată în mod oficial că vârsta Pământului este între 4,51 și 4,57 miliarde de ani. Au urmat apoi multe alte confirmări ale acestei vârste, care a rămas valabilă până în prezent, când este cunoscută cu o precizie un pic mai mare: 4,54 miliarde de ani (±1%).

Critici creaționiste

Pentru critici asupra vârstei de miliarde de ani a Pământului o să mă refer la o carte produsă de „cercetătorii și consultanții Institutului pentru Cercetări Creaționiste”, numită Creaționismul Științific, capitolul VI: „Vechi sau noi?”.

Un prim argument ar fi că istoria reală există numai de câteva mii de ani încoace, iar autorii insistă că nimeni nu poate ști cu adevărat ce s-a întâmplat înainte de a fi existat oameni. Afirmația asta îmi seamănă cu argumentul din incredulitate (eu nu știu, deci nu poate fi adevărat) și ignoră faptul că o datare radiometrică este un proces bine cunoscut bazat pe fizică, pe când ceea ce au scris oamenii în vechime nu este așa de sigur pentru că ar fi putut minți. Pe de altă parte, este absurd și arogant să considerăm că n-a existat nimci înaite dă existe oameni.  Dar să trecem direct la criticile datării radiometrice.

-          „Datarea cu uraniu nu este verificabilă experimental deoarece nimeni n-a putut să observe uraniul descompunându-se timp de milioane de ani”: greșit! Descompunerea uraniului a fost observată experimental nu teoretic. Nu este nevoie să stea cineva timp de milioane de ani să vadă cum rămâne jumătate din cantitatea inițială, tocmai aici intervine puterea predictivă a științei. Se poate observa descompunerea pe o perioadă scurtă (să zicem 1 an) și se constată ce procent din uraniu s-a descompus, iar de aici se calculează în cât timp s-ar descompune 50%, obținându-se astfel timpul de înjumătățire. Se cunoaște că descompunerea radioactivă este logaritmică și se cunosc formulele de calcul. Nu e nicio nevoie să stea cineva lângă uraniu să vadă în cât timp se descompune. În plus, aceeași metodă funcționează și pentru elemente cu timp de descompunere mai scurt și astfel se poate face o verificare în plus că este corectă.

-          „În natură nu există sistem închis”: ba da, pentru scopuri practice există sisteme închise. De exemplu, dacă punem CO₂ într-un container sigilat, interiorul său va conține aceeași cantitate de CO₂ (cu o aproximare suficient de bună pentru scopuri practice) și peste 100 ani și peste 1000 ani dacă este un container bun. Acest sistem poate fi considerat închis din punctul de vedere al concentrației de dioxid de carbon. Pe aceeași idee, o rocă ce conține argon este un sistem închis din p.d.v. al concentrației de argon și poate fi folosită la datare. Faptul că schimbă căldură și fotoni cu exteriorul este irelevant pentru scopurile noastre (nu afectează datarea).

-          „Este imposibil să cunoaștem componentele inițiale ale unui sistem format în timpurile preistorice”: nu este chiar imposibil, iar când peste tot sunt aceleași cantități la formare și mai multe metode de datare se confirmă reciproc putem să fim siguri că sunt corecte. Dacă „a ști cu siguranță” se aplică undeva, atunci se aplică aici.

-          „Nicio viteză de procese nu este neschimbabilă”: o afirmație arbitrară. Există procese cu viteză variabilă și procese cu viteză constantă, iar dezintegrarea radioactivă este un proces cu viteză constantă. Gândiți-vă la următorul lucru: avem o cantitate de ²²³F și așteptăm 22 minute și observăm că a mai rămas jumătate din cantitatea inițială. Repetăm observația de 100 ori și obținem același rezultat. Ce motiv am avea să credem că viteza variază? Iar dacă la franciu și la o mulțime de alți izotopi instabili se observă viteză de descompunere constantă și la niciun izotop cunoscut nu se observă viteză variabilă, ce ne-ar face să credem că uraniul are viteză de deacompunere variabilă? Doar pentru că nu se potrivește cu părerea personală a cuiva? E absurd!

-          „Minereurile de uraniu există întotdeauna în sisteme deschise, nu închise”: din nou mantra cu „sistemele închise”. Chiar dacă ar fi sisteme care se deschid din când în când, vârsta măsurată ar fi mai mică (nu mai mare) decât cea originală, dacă se folosește metoda uraniului în dezechilibru.

-          „Datarea rocilor de pe Lună a dat rezultate discordante”: Prin metoda Rb-Sr s-au obținut estimări de 3400 și 4500 milioane de ani, date cu o precizie mică din cauza cantităților scăzute de stronțiu radiogenic. O vârstă de 4750 milioane de ani a fost calculată cu metoda Pb-Pb, iar o vârstă de 4700 milioane de ani cu metoda U-Th (abstract). De precizat că metoda Rb-Sr nu este așa precisă precum celelalte, iar diverența de 50 milioane de ani dintre celelalte două metode înseamnă 1,05%, adică foarte mică.

-          Captarea de neutroni modifică raportul izotopilor de plumb: captarea de neutroni este nesemnificativă și chiar dacă ar produce un efect de luat în seamă, ar fi invers față de ceea ce susțin creaționiștii. Dacă ar fi captați neutroni, vârsta măsurată ar fi mai mică, nu mai mare.

-          „Datările cu uraniu dau rezultate discordante care trebuiesc corectate prin paleontologie”: corecturile făcute sunt mici raportate la vârstele măsurate, și oricum nici vorbă de corecturi în favoarea creaționismului (de tip „nu e 50.000.000 ani, e de fapt 5.000 ani”).

-          Probleme legate de datarea K-Ar: problemele au fost rezolvate prin folosirea în paralel a metodei Ar-Ar. So, no need to worry. Vezi K-Ar pe TalkOrigins.

Presupuse dovezi că Pământul este tânăr:

-          Nu e destul heliu în atmosferă: ba da, este exact cât trebuie, dacă ține cont de faptul că se ionizează și urmează linile magnetice și se pierde în spațiu (TalkOrigins).

-          Influxul de material meteoritic din spațiu: se afirmă că pe Pământ ar fi trebuit să se adune 55 metri de praf pe întreaga suprafață, dar nu se ia în considerare eroziunea; se afirmă de asemenea că măsurătorile prafului de pe Lună nu confirmă vârsta de miliarde de ani, dar aceasta este o informație bazată pe o măsurătoare veche și inexactă, măsurătorile noi fiind în concordanță cu perioada de miliarde de ani (TalkOrigins).

-          Intensitatea câmpului magnetic: se face afirmația modificarea câmpului magnetic al Pământului este crescătoare cu cât mergem mai departe în trecut, iar creșterea este exponențială. Aceasta este o afirmație total lipsită de sens. Câmpul magnetic variază, nu crește la infinit.

-          „Este mai probabil ca vitezele uniformiste să rămână constante pe perioade mai scurte decât pe perioade îndelungate”: așa-i că-i ironic cum cu câteva pagini înainte veneau cu argumentul că metodele de datare radiometrice nu sunt de încredere pentru că vitezele vairiază, iar acum când au nevoie de viteze constante pentru propriile argumente nu e nicio problemă ca vitezele să rămână constante. Așa, un pic, exact cât au ei nevoie de ele.

-          Critica metodei cu carbon radioactiv: nu o să mai detaliez pentru că este asemănătoare cu critica adusă celorlalte metode de datare, care am văzut că nu e validă, iar pe de altă parte, metoda cu ¹⁴C are unele probleme cunoscute și este calibrată folosind alte metode. Și amintesc că funcționează doar pe o perioadă scurtă de până la 50.000 ani.

-          Soarele este tânăr și se micșorează: afirmație bazată pe un signur raport din 1980, care n-a fost susținut de altele ulterioare. Și chiar dacă se micșorează, rata nu e neapărat constantă (mai înainte un pic se plângeau creaționiștii că procesele nu sunt constante în natură; acum cum e? Micșorarea soarelui este constantă? Sau nu?); au fost observate stele cu rate ciclice și variabile de micșorare (TalkOrigins).

În concluzie, criticile nu se susțin și chiar dacă există unele probleme cu datarea (cele pe care le-am menționat când am descris metodele de datare, nu cele inventate de creaționiști), erorile în niciun caz nu susțin ipoteza Pământului tânăr. De la o estimare de, să zicem, 500.000.000 ani nu se ajunge la una de 5.000 ani. Gândiți-vă că faceți două măsurători, una dă rezultatul de, să zicem, 15cm, iar cealaltă de 17cm. Nu ați considera că valoarea reală este undeva în jur de 16cm și nu de 1cm? (Și nu vă mai gândiți atât de mult la ce anume măsurați)

Cu excepția metodei radiocarbonului, celelalte sunt suficient de sigure și există metode bune de a corecta eventualele erori, iar când toate metodele dau rezultate asemănătoare, nu doar într-un loc, ci peste tot, este un semn că funcționează. Iar alternativa ar fi să respingem toată știința aceasta bine fundamentată și să credem literal o carte veche de.. cât? 4000 ani? 5000 ani? Nu vi se pare un pic dezechilibrat?

Sursele mele de informare (și dacă vreți să aflați mai multe despre metodele de datare citiți cele două cărți de mai jos):

Mike Walker – Quaternary Dating Methods
Alan Dickin – Radiogenic Isotope Geology (varianta online)
Recomand și TalkOrigins: Age of the Earth (și altele de pe TalkOrigins)
și Doug MacDougall – Nature’s Clocks
și articole de pe Wikipedia: Geochronology și Radiometric dating
și thread-ul de pe forumul ateilor: Datarea radiometrică

Erori cognitive: Disonanța Cognitivă

Erorile cognitive sunt responsabile pentru multe dintre credințele noastre greșite, așa că ar fi util să le analizăm și să ținem cont de ele. Prima pe listă: disonanța cognitivă.

Ce este?
Are un nume care sună complicat, dar nu este așa greu de înțeles. Disonanța cognitivă este o stare de conflict sau tensiune atunci când o persoană are două credințe, idei, atitudini, păreri contradictorii. Această stare produce neliniște și trebuie rezolvată într-un fel și de multe ori duce la auto-amăgire și îngreunează acceptarea realității. Ca să înțelegeți mai bine o să vă dau niște exemple.

Să presupunem că vă considerați o persoană morală, bună, incapabilă de acte violente. Acum imaginați-vă că tocmai ați omorât un om. Probabil că o să aveți remușcări și o să fiți neliniștit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Mustrările de conștiință sunt manifestări ale disonanței cognitive. Bineînțeles că nu puteți rămâne în această stare, așa că mintea voastră o să încerce să rezolve situația, dar n-o să fiți complet conștienți de acest proces, o să fiți conștienți doar de rezultate și o să credeți că sunt cele mai bune, sau poate chiar singurele. Cum rezolvăm situația? Păi, cea mai simplă rezolvare ar fi să acceptați că sunteți un criminal și că ați făcut ceva rău. Această soluție este acceptată doar de unii, însă cei mai mulți caută alte metode de scăpare. De exemplu, ajung să considere că o crimă nu este chiar așa de gravă că doar sunt destui alții care au omorât oameni; sau ajung să dea vina pe victimă pentru că i-a provocat –chiar dacă această „provocare” este doar închipuirea vinovatului– cum ar fi de exemplu cazul musulmanilor care pot să omoare o femeie pe motiv că și-a arătat brațele sau părul, și să considere că nu au făcut ceva rău; sau pot să ajungă la concluzia că victima a meritat pentru că e o persoană rea. De exemplu, soțul își surprinde soția în pat cu amantul și, într-un moment de furie, își ia pistolul și o împușcă, iar după ce se mai liniștește îi pare rău, dar ca să se justifice (față de el însuși) ajunge să creadă că a aplicat pedeapsa corectă. Acest exemplu cu crima este unul extrem, dar disonanța cognitivă apare și la situații mai des întâlnite.

Să presupunem că fumați și ați încercat să vă lăsați dar n-ați reușit. Pentru că e greu să acceptați că nu aveți control asupra deciziilor o să căutați justificări. Știți că fumatul este rău pentru sănătate și doriți să fiți sănătoși, așa că cea mai simplă soluție ar fi să nu mai fumați. Cum, de obicei, soluția cea mai simplă este mai greu de luat, o să fie nevoie de altele. Poate o să ziceți (și o să credeți!) că fumatul nu dăunează sănătății așa cum „se zice”, că de fapt sunt minciuni ale celor anti-fumat; sau poate o să ziceți că nu e așa de grav și că „toți tre’ să murim de la ceva”; sau că fumați pentru a slăbi (până la urmă, trebuie să vă țineți greutatea sub control), sau pentru a vă relaxa (orice plăcere are un risc, nu?). Mintea noastră produce destul de ușor tot felul de justificări, dar prin acestea ajungem să fim foarte închiși la ideile din exterior care nu ne convin.

Elevii și copiatul

Judson Mills a făcut un experiment în care a observat cum se schimbă atitudinile unor elevi față de copiat, în funcție de ceea ce fac: copiază sau nu. Subiecții au fost puși să participe la un concurs și li s-a dat impresia că nu sunt supravegheați foarte strict, astfel că unii dintre ei au decis să trișeze, iar alții să rămână corecți. Participanții au fost întrebați ce părerea au despre copiat, înainte de concurs și după concurs. Ce s-a observat este că elevii care au copiat și-au schimbat atitudinea, ajungând să considere că nu e un lucru așa grav, că toată lumea copiază, că nu e un concurs important, că dacă li s-a dat ocazia au trebuit să profite etc. Cei care n-au copiat au ajuns să considere că este un lucru grav să copieze, iar cei care au copiat trebuie pedepsiți și sunt necinstiți. Pe scurt, atitudinile s-au polarizat ca urmare a deciziilor luate. Este efectul disonanței cognitive și aici: fiecare a trebuit să-și justifice (lui însuși/ei înseși) ceea ce a făcut. (Judson Mills, Changes in Moral Attitudes Following Temptation, Journal of Personality, Vol.26);

Efectul Ben Franklin

În 1969, doi psihologi au făcut următorul experiment: subiecții au câștigat o sumă de bani și pe urmă experimentatorul le-a spus la o treime dintre ei că și-a folosit banii proprii și i-a rugat să renunțe la premiu. O altă treime a fost rugată, de o secretară, să renunțe la premii pentru că departamentul de psihologie nu are prea multe fonduri. Iar o altă treime nu a fost rugată să renunțe la premii. Pe urmă, toți participanții au fost întrebați cât de mult le-a plăcut experimentatorul, răspunsurile fiind: cei care au fost rugați personal de experimentator să renunțe la bani l-au plăcut cel mai mult, iar cei care au fost rugați în mod impersonal, de către o secretară, l-au plăcut cel mai puțin. Explicația este că persoanele care fac o favoare cuiva (necunoscut) au sentimente contradictorii („nu îmi place persoana asta în mod special” și „tocmai i-am făcut o favoare”) și încearcă să-și justifice acțiunile ajungând să creadă că au ajutat pentru că de fapt le place acea persoană. „L-am ajutat pentru că e de treabă!”. (studiul original a fost: Jon Jecker and David Landy, Liking A Person As A Function Of Doing Him A Favor, Human Relations 22);

Plictisitorul devine interesant

Într-un experiment, participanții au fost puși să facă lucruri repetitive, fără sens și foarte plictisitoare (roteau niște mânere și apoi le roteau la loc și apoi iar și iar…) pentru o lungă perioadă. Pe urmă, experimentatorul i-a cerut fiecărui participant să îl ajute să convingă o altă persoană să participe (sub pretextul că asistentul care trebuia să îl ajute cu experimentul nu a sosit). Participantul acum trebuia să convingă un necunoscut că experimentul acela plictisitor este de fapt interesant. Unii dintre participanți au fost plătiți cu 20$ pentru asta, alții cu 1$ (iar un grup de control nu a trebuit să convingă pe nimeni). Cei care au fost plătiți cu 1$ au ajuns să considere experimentul mai interesant decât cei plătiți cu 20$, asta pentru că cei ce au primit 20$ au avut o justificare –banii– pentru ce au făcut, pe când ceilalți s-au aflat în disonanță („tocmai am convins pe cineva să participe la ceva plictisitor” și „eu nu mint pentru 1$”) și au ajuns să considere că experimentul nu a fost chiar așa de plictisitor.

Experimentul de mai sus, prezentat de Philip Zimbardo și Leon Festinger:

Cu sau fără dinți?

Un alt exemplu găsim la triburile Dinka și Nuer din Sudan, care obișnuiesc să extragă câțiva dintre dinții din față ai copiilor lor. Antropologii sugerează că acest obicei a apărut într-o perioadă când a fost o epidemie a unei boli care produce blocarea mandibulei. Lipsa dinților din față le-ar fi permis copiilor să se hrănească. Dar dacă ăsta a fost motivul, de ce nu a dispărut această practică? Deși nu are sens pentru cineva din exterior, ea este explicată foarte bine prin teoria disonanței cognitive. În timpul epidemiei sătenii au început să scoată dinții frontali tuturor copiilor, astfel că dacă vreunul dintre ei făcea tetanus, să poată fi hrănit de către adulți. Acesta este un lucru urât de făcut unui copil, mai ales că doar unii dintre ei se îmbolnăveau. Pentru a justifica decizia în fața lor și a copiilor lor au avut nevoie să găsească beneficii date de procedură. De exemplu, ajungeau să considere că scoaterea dinților are o valoare estetică și chiar să transforme asta într-un ritual de trecere. Și exact asta s-a întâmplat. „Persoanele știrbe sunt frumoase”, spun sătenii, „Cei ce au toți dinții sunt urâți: arată ca niște canibali care ar mânca alți oameni. Dantura completă îi face pe oameni să arate ca măgarii.” Înfățișarea fără dinți mai are și alte avantaje: „Ne place sunetul sâsâit pe care îl face când vorbim”, iar adulții îi înurajează pe copii spunându-le că ritualul este un semn de maturitate. Justificarea medicală este de mult uitată, în prezent rămâne doar auto-justificarea psihologică. În loc să renunțe la tradiție, membrii tribului au rezolvat disonanța convingându-se că ritualul crește frumusețea unei persoane. (Toothless is Beautiful: How Humans Will Justify Almost Everything)

Culte apocaliptice

Leon Festinger

Autorul teoriei disonanței cognitive este Leon Festinger care, pentru a o elabora, s-a infiltrat împreună cu încă doi asociați într-un cult apocaliptic. Liderul acestui cult, numit Marian Keech, a prezis că va veni sfârșitul lumii pe 21 decembrie în acel an (1954), iar Festinger a vrut să vadă cum reacționează adepții când profeția nu se împlinește (iar dacă se împlinea, era salvat ). Keech le-a spus adepților că în 20 decembrie la miezul nopții vor fi ridicați la cer de către niște nave extraterestre și astfel salvați de la distrugerea lumii. Mulți dintre adepți și-au donat toată averea inclusiv casele și au demisionat de la locurile de muncă și s-au adunat acasă la profetul lor pentru a se ruga. Alții au rămas înfricoșați în casele lor. Soțul doamnei Keech, un necredincios, s-a culcat devreme și a dormit liniștit în timp ce soția lui se ruga alături de adepți în altă cameră. Festinger a făcut o previziune: cei care nu au renunțat la posesii își vor pierde credința, iar cei care și-au donat averea își vor întări credința (pentru că este tot ce le-a mai rămas). La miezul nopții nici urmă de nave extraterestre în curte. Pe la 2 noaptea adepții au devenit destul de îngrijorați, iar la 4:45 doamna Keech a avut o nouă viziune: Lumea a fost scăpată datorită incredibilei credințe a adepților ei! Urmarea acestei profeții false este că adepții și-au mărit credința și, deși înainte erau foarte retrași și nu vorbeau nici cu presa nici cu posibili noi adepți, după „salvarea lumii” au început să facă prozelitism, să convingă cât mai mulți oameni să li se alăture. (sursa: extract din Capitolul 1 din Mistakes Were Made (but not by me), Carol Tavris)

Care este explicația? Adepții puși în fața unui fapt evident (profetul lor a greșit) aveau două gânduri conflictuale: „Sunt o persoană inteligentă” și „Cum am putut să fiu așa prost să cred profețiile astea false?”. Pentru a ieși din disonanță, cea mai simplă cale ar fi fost să accepte că au fost prostiți, au făcut o greșeală, dar cum de multe ori soluția cea mai simplă nu este acceptabilă, au ajuns să caute alte justificări cum ar fi să creadă că într-adevăr au salvat lumea. Pentru că era greu să creadă acest lucru, au făcut tot posibilul să găsească și alte motive să creadă, de aceea au început să convertească alte persoane gândindu-se că „dacă atâta lume crede, trebuie să fie adevărat; nu sunt doar ideile mele, mulți oameni cred”. Asta a făcut auto-amăgirea mai ușor de acceptat.

Calea spre o minte închisă

Disonanța cognitivă ne face să evităm informația care nu corespunde cu ceea ce credem déjà și să dăm importanță informației care ne confirmă credințele (fenomen numit confirmarea prejudecăților, sau confirmation bias), ne face să ne asociem cu oameni care cred ceea ce credem și noi. Uneori această asociere e bună, alteori nu. Nu e bună atunci când creează o separare artificială între „noi” și „ceilalți”. Acest lucru se întâmplă în special în cazul naționaliștilor, sau al grupurilor religioase, ideologiilor politice sau chiar al suporterilor echipelor de fotbal.

Un exemplu de minte închisă la idei noi este prezentatorul emisiunii următoare, care deși primește o explicație clară și ușor de înțeles despre felul în care s-a format ochiul prin evoluție, refuză să creadă. (dați la 15:30, dacă nu sare automat)

La min. 26, Richard Dawkins îl întreabă dacă i s-a părut convingătoare explicația, iar răspunsul este „Nu prea.” motivând că în Biblie scrie altceva. Prezentatorul se află în disonanță fiindcă pentru el a considera evoluția un fapt și a continua să creadă în interpretarea literală a Bibliei sunt credințe incompatibile („Explicația este foarte logică și convingătoare” vs. „Sunt un om credincios, iar Dumnezeu spune că formele de viață nu au evoluat”), forțându-l astfel să ajungă să creadă că explicația nu e chiar așa de convingătoare. Catolicii, în schimb, au rezolvat disonanța considerând că Geneza este doar simbolică.

În disonanță cognitivă intră și conspiraționiștii care sunt puși în fața dovezilor că afirmațiile lor sunt false, iar pentru a își păstra credințele neagă dovezile. De exemplu, resping dovezi științifice pe motivul că ar fi făcute la comandă de către comunitatea științifică, dar nu resping poveștile spuse de cineva care afirmă că a făcut parte din nu-știu-ce servicii secrete (fără să aducă dovezi, că doar e secret) și care spune ce le convine.

Cei ce susțin că vine apocalipsa (de exemplu cea din 2012) își rezolvă disonanța după ce nu se întâmplă nimic sau chiar înainte (pentru siguranță) spunând că de fapt nu e o „distrugere” fizică, ci o „schimbare de paradigmă” sau intrarea într-o nouă „eră”, care se va manifesta prin „modificări la nivel spiritual” adică nedetectabile fizic, dar pe care cei ce cred le vor simți (sau își vor închipui că le simt). În acest fel, o nouă infirmare a credințelor este evitată.

Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în eroarea de a crede orice fără dovezi, dar trebuie să fim atenți când respingem sau acceptăm ceva, care este motivul pentru care facem asta.

Linkuri externe:
Cognitive Dissonance (Skeptic’s Dictionary)
Podcastul Point of Inquiry: interviu interesant cu Carol Tavris despre disonanța cognitivă,  pe Youtube sau în original (mp3);