Bruce Hood: Meet Your Brain (Christmas lectures)

În fiecare an de Crăciun, la Royal Institution se țin prezentări legate de știință, pentru copii, ca alternativă la superstițiile din alte locuri. În 1991 a fost celebra prezentare a lui Richard Dawkins, Waking Up in the Universe. Anul acesta prezentările au fost făcute de Bruce M. Hood, autorul cărții SuperSense: Why We Believe in the Unbelievable, în care analizează din punct de vedere psihologic superstiția. Tema a fost: creierul. Pentru cei interesați:

Christmas Lectures 2011: Bruce Hood – Meet Your Brain

Explicația aurelor

”Instead as seing a person as mad, sad, or sick, I see a person who is red, green or black…”

Fenomenul oamenilor care văd aure a ajuns să fie interpretat în multe feluri pseudoștiințifice și s-a renunțat la căutarea unei explicații naturale. Din cele mai vechi timpuri, cei care văd culori în jurul altor persoane sunt atrași de idéea că au o putere supranaturală, că sunt speciali. Cei care le spun asta sunt adepții ezoterismului și ai altor filozofii care se bazează pe explicații supranaturale. Pentru toți cei care văd aure și pentru toți cei care știu pe cineva care vede aure, am scris acest articol în care încerc să fac cunoscută o explicație mult mai simplă și verificată, pe care, sper să aveți o minte destul de deschisă să o acceptați. Aurele există, doar că nu sunt ceea ce se crede că sunt.

Exemplu de „fotografie a aurei”

O să încep prezint mai întâi explicația propusă de ezoterism și apoi explicația științifică cea mai probabilă.

Sunt aurele supranaturale?

Procedura Kirlian

Una dintre metodele propuse pentru a observa „aura” este tehnica de fotografiere Kirlian, descoperită de Semion Kirlian. Palma unui om poate arăta așa:

Pentru că este de multe ori dată ca dovadă în favoarea existenței aurelor, ar fi bine să înțelegem întâi în ce constă. Pe acest sait (RMCybernetics) găsiți două metode prin care puteți face fotografii Kirlian. Prima folosește un electrod transparent pe care este plasat obiectul dorit, iar când electrodul este sub tensiune au loc descărcări electrice între electrod și obiect, ionizări sau efectul de coronă. Electrodul (sub forma unei plăci) este plasat pe un material izolator (se poate folosi plastic) și conectat la o bobină de inducție (se găsesc în electromotorul mașinii) de voltaj înalt, alimentată de un modulator de puls în putere. Modulatorul permite variația frecvenței și a puterii pentru a obține diferite efecte. La frecvențe ridicate, plasma („aura”) devine mai netedă, iar la frecvențe joase este mai zimțată. Electrodul fiind transparent este format din două plăci între care trebuie introdusă o soluție conductoare (apa cu sare e suficient de bună). Obiectul se așează pe electrod și se conectează la masă (pământ). În poza de mai jos obiectul este o frunză:

 După ce este conectată sursa de tensiune la electrodul din metal și este stinsă lumina în cameră se poate obține asta:

adică o fotografie Kirlian. O altă metodă constă în folosirea unei plăci fotografice, dar este mai scumpă și mai delicată. Efectul, însă, este același (descărcări electrice).

Ipoteza că imaginile obținute prin această procedură captează „forța vitală” sau „aura” sunt complet nefondate și superflue. Efectele electrice explică fenomenul suficient de bine fără a fi nevoie de nimic în plus. De asemenea, nu s-a găsit nicio corelație între stări psihologice sau fiziologice și imaginile produse; în schimb, ceea ce a influențat rezultatul au fost umiditatea, presiunea degetelor (subiectului), factori mecanici, fotografici, de mediu etc.⁸ Iar dacă ar fi vorba de forță vitală ar trebui să nu fie observată la obiecte inanimate. După cum puteți vedea, chiar și o cheie are „aură”:

Teste

Să urmărim un test simplu, făcut de James Randi. Cititorul de aure susținea că poate vedea aurele participanților din spatele panourilor. Vedeți cum s-a descurcat:

Desigur, este doar o emisiune la televizor, dar rezultate asemănătoare s-au înregistrat și în alte cazuri. Într-un test, un cititor de aure era plasat într-o cameră întunecată în care se mai aflau una sau două persoane, și era întrebat câte aure vede. Rezultatele obținute n-au fost mai bune decât dacă ghicea.⁸

Camere pentru fotografierea aurei

 Dacă ați fost la vreo expoziție ezoterică, probabil ați întâlnit standuri cu o cameră foto/video care făcea poze asemănătoare cu prima poză din acest articol, adică niște culori suprapuse peste fotografia unei persoane. Cum sunt făcute?

Pentru o astfel de imagine sunt necesare 3 lucruri: un aparat foto obișnuit, un computer (cu software corespunzător) și un galvanometru. Aparatul foto face o poză (normală, fără aure), galvanometrul măsoară curentul electric din piele (de obicei persoana ține un conductor electric în mână), care variază în funcție de umiditatea și temperatura pielii, care la rândul lor variază în funcție de cât de agitată, stresată, nervoasă, fericită, calmă etc. este persoana testată. Galvanometre se folosesc și la detectoarele de minciuni pentru că detectează modificări fiziologice. Așadar, avem o poză obișnuită și rezistența electrică a pielii. Aici intervine computerul care primește cele două informații și le combină printr-un software făcut special pentru asta: transformă niște valori numerice de la galvanometru în culori și le pune peste fotografia de la cameră. Asta-i tot. Nicio legătură cu presupusa forță vitală sau cu procedura Kirlian. În plus, dacă încercați de mai multe ori să vă „fotografiați aura” o să obțineți rezultate diferite. Explicația celor care fac aceste fotografii este că aura variază în funcție de starea emoțională, iar starea emoțională poate varia chiar și în câteva minute, ceea ce face ca toată interpretarea fotografiei să fie inutilă, să n-aibă nicio putere predictivă.

 

O explicație mult mai probabilă: sinestezia

Ce este sinestezia?

Este o condiție neurologică în care două sau mai multe senzații sunt simțite împreună. De exemplu, un sinestezic de tip [grafemă → culoare] poate să vadă acest text așa, adică să vadă literele colorate, fiecare literă are culoarea ei, sau literele dintr-un cuvânt îi dau culoarea generală. Cea mai comună formă de sinestezie este cea de tip [grafemă→culoare], dar există multe tipuri. În tabelul următor¹ sunt cele mai comune. Codificarea unui tip este x→y, unde x este senzația care declanșează senzația y; în cazul de mai sus, grafema (literă sau cifră) declanșează simțirea unei culori.

Tip	Frecvență (%)
Grafeme → culori	66,50
Unități de timp → culori	22,80
Sunete muzicale → culori	18,50
Sunete generale → culori	14,50
Foneme → culori	9,90
Note muzicale → culori	9,60
Mirosuri → culori	6,80
Gusturi → culori	6,60
Sunete → gusturi	6,20
Durere → culori	5,80
Personalități → culori	5,50
Atingere → culori	4,00
Sunete → atingere	4,00
Temperaturi → culori	2,40
Vedere → gusturi	2,10
Sunete → mirosuri	1,80
…	…
Emoții → culori	1,00
Atingere → gusturi	0,60
Sunete → cinetică (mișcări)	0,50
Personalități → mirosuri	0,40

Obs.: Procentele de mai sus însumate depășesc 100% pentru că ele reprezintă ponderea persoanelor cu un anumit tip de sinestezie, dar unele persoane pot avea mai multe tipuri.

Sinestezia a fost confirmată prin mai multe metode. Într-unul dintre teste² consistența culorilor alese este verificată. Puteți face acest test la www.synesthete.org. Participantul stă în fața unui calculator și i se prezintă o literă sau o cifră la întâmplare și i se cere să aleagă culoarea pe care o vede, din 16 milioane de culori. Pe urmă i se prezintă o altă cifră sau literă. Un participant are de parcurs 108 ture de trei ori într-o ordine întâmplătoare. Apoi datele sunt analizate pentru consistență: a ales participantul aceeași culoare pentru, să zicem, litera T de fiecare dată când a văzut-o? Cei care nu sunt sinestezici sunt folosiți ca subiecți de control. Alte metode de control sunt testările repetate pe perioade mai lungi de timp, caz în care sinestezicii obțin o consistență de 90%, în timp ce non-sinestezicii doar 30-40%, chiar și dacă li se spune că vor fi testați din nou peste o lună.³

Sinestezia poate fi experimentată și de non-sinestezici, în condiții mai speciale, cum ar fi epilepsie în lobul temporal, traumă cerebrală, atac cerebral; sau în timpul meditației, concentrării profunde, deprivării senzoriale, folosirii unor substanțe psihedelice (LSD, mescalină, diverse medicamente) etc. Scanări fMRI au arătat diferențe semnificative între creierul cu sinestezie și cel fără. La sinestezicii de tip [grafemă → culoare] s-a observat o conectare mărită între girul fusiform, șanțul intraparietal și cortexul frontal. Gradul de conectare corelează cu intensitatea experienței sinestezice. Mai multe puteți citi în articolul de pe wikipedia Neural basis of synaesthesia. Încă ceva despre meditație: Roger Walsh a studiat trei grupuri de meditatori budiști: sihaștri tibetani, participanți la o meditație de grup Vipassana, și învățători din trei școli budiste (Theravāda, Tibetană, Zen). Walsh afirmă că cele trei grupuri au experimentat sinestezie în proporție de 35%, 63% și 86%, iar cei care au experimentat au fost cei cu mai mult antrenament, cei care practicau meditația de mai mult timp.⁷ Senzațiile experimentate de sinsetezici („unirea” simțurilor) par să fie sursa unor învățături din religiile care promovează practicarea meditației. Mai multă cercetare ar fi necesară pe această temă.

Exemple de persoane cu sinestezie:

-          Daniel Tammet: are sinestezie și o formă de autism (sindromul Asperger), ceea ce îi permite să poată face rapid calcule cu numere mari, să învețe limbi străine etc. Este un savant. A fost făcut și un documentar despre el, în care a fost testat de Vilayanur Ramachandran, un important neurocercetător. Documentarul îl puteți urmări pe Youtube (e foarte interesant). Dacă vreți să aflați mai multe despre cum e să fii savant, puteți urmări prezentarea lui de la TED.

Obs.: Următoarele exemple sunt neverificate riguros sau chiar speculative. 

-          Richard Feynman: e posibil să fi avut o formă de sinestezie, Wikipedia [Synesthesia, ref. 76: Feynman, Richard. 1988. What Do You Care What Other People Think? New York: Norton. P. 59.] spune că și-a descris ecuațiile ca fiind colorate;

-          Cântăreți și compozitori: Duke Ellington, Franz Liszt, Billy Joel, Itzhak Perlman, Ida Maria, Aphex Twin, Hélène Grimaud; probabil și Syd Bartett (Pink Floyd) și Pharell Williams, dar nu există confirmări științifice; [wiki: Synesthesia]

-          Poeți: Charles Baudelaire și Arthur Rimbaud au scris despre experiențe sinestezice. Poezia Correspondances este un exemplu bun (o puteți citi aici) sau Voyelles (o puteți citi aici). Dintre români, Alexandru Macedonski pare să fi fost sinestezic, sau să fi experimentat sinestezia prin folosirea unor substanțe psihotrope. Cartea de aur, publicată în 1902 a fost însoțită de textul: „În ideea autorului fie-ce capitol [...] trebuie să dea sensațiunea unei culori prin imaginile întrebuințate și fie-ce capitol va fi tipărit pe hârtie de o nuanță corespondentă”, iar când a retipărit cartea în franceză, Macedonski a folosit cerneluri de culori diferite. În 1944 V.G.Paleolog a scris o lucrare intitulată Visiunea și audiția colorată sinestesică la Al. Macedonski.⁴

Care e legătura cu aurele?

Pe lângă sinestezicii care văd culori când se uită la litere, sunt alții care văd culori când se uită la persoane. Senzația este reală, la fel cum noi, nesinestezicii, vedem iarba verde, ei văd oamenii în culori, sau înconjurați de o culoare.

V.S. Ramachandran descrie⁵ întâlnirea sa cu un student care avea exact acest tip de sinestezie. Pentru Robert, fețele aveau culori, de obicei ca o aură în jurul lor, dar uneori culoarea cuprindea toată fața. Pentru a-l testa, a fost făcut un experiment simplu: i s-a arătat o poză cu un alt student și a fost întrebat ce culoare vede. Aura acelui student era roșie. Pe urmă, Ramachandran a afișat pentru momente foarte scurte puncte verzi și roșii pe fotografie, în zona în care se afla aura. Privirea lui Robert s-a mutat automat pe punctele verzi, dar foarte rar pe cele roșii (pentru că punctele roșii pe fundal roșu sunt aproape imperceptibile). Acest fapt sugerează că studentul chiar este sinestezic. În plus, era și autist, cu sindromul Asperger, motiv pentru care îi era foarte greu să identifice emoțiile oamenilor. Putea face asta doar prin deducție, nu intuitiv cum facem noi. Cu toate acestea, emoțiile evocau culori, de exemplu mânia era albastră, iar mândria roșie. Când i-a fost arătată o imagine cu o expresie facială arogantă, a zis că e violetă (ceea ce înseamnă roșu + albastru).

Unii sinestezici simt emoții când văd culori, nu neapărat persoane. Pentru un sinestezic studiat de Richard Cytowic, Golden Gate are o aură verde, deși este vopsit portocaliu. Și mai straniu, nu este întotdeauna verde, câteodată își schimbă aura. Fenomenul de asociere între senzații precum culorile și emoții este un tip special numit sinestezie mediată emoțional, pentru că este declanșată de semnificația emoțională și de gradul personal de familiaritate. Bruce, un sinestezic cu mediere emoțională, descrie ceea ce a simțit când a văzut o anumită persoană:⁶

Era o senzație ciudată și ea era înconjurată de o aură albastru închis-verde. Nu era din cauză că era atractivă sexual. Nu știu cui se datora această senzație emoțională pentru că nu am mai întâlnit-o decât de două ori. Dar așa era. Cred că a fost un tip de apropiere sau ceva. Nu sunt sigur ce apare mai întâi, câteodată cred că văd culoarea și reacționez emoțional; altădată poate fi invers – simt o emoție și pe urmă văd culoarea.

Cu toții, sinestezici sau nu, avem o teorie a minții, adică înțelegem că alții au mințile lor și încercăm să le ghicim emoțiile, intențiile și în general gândurile. De obicei facem asta în mod inconștient, prin remarcarea limbajului corpului, a expresiei feței, a tonului vocii ș.a., dar nu „citim” corect întotdeauna. Mai mult de atât, câteodată nici nu suntem conștienți că am detectat unele emoții la altcineva (ex.: situații în care (nu) ne place o persoană fără să înțelegem de ce; sau avem un sentiment ciudat față de cineva). Momentul în care începem să citim emoții este cam între 24 și 30 luni, când învățăm și să distingem culorile principale (roșu, verde, albastru). Probabil că atunci se produce și asocierea la sinestezia mediată emoțional. La copiii sinestezici, s-a observat că aurele sunt mai șterse (fade^?dex) și mai variabile și se stabilizează pe la 12-13 ani, când și personalitățile lor încep să se dezvolte. De asemenea, o observație generală e că persoanele necunoscute, de cele mai multe ori, nu au nicio aură, iar intensitatea unei aure variază cu intensitatea emoțională (cei mai apropiați au aure mai puternice). Sau, necunoscuții au aure la fel (ex.: toți sunt portocaliu aprins). După ce o persoană devine cunoscută, sinestezicii văd aura stabilizată, legată de personalitate, nu de starea pe moment a celui privit. De exemplu, cei cu aure rozalii sunt cei pe care sinestezicul îi percepe ca având probleme emoționale din copilărie, încă nerezolvate, cei cu aură galbenă sunt extrovertiți și interesanți etc. Pentru unii sinestezici, și animalele au aure, dar și acestea trebuie cunoscute înainte să aibă o culoare. Persoanele care au probleme cu memoria, cum ar fi cei care suferă de Alzheimer, văd culorile șterse sau nu le mai văd deloc.⁶

Jamie Ward a făcut mai multe experimente pentru a arăta că declanșatorul aurei este conotația emoțională. De exemplu, numele englezești creștine induc aura indivizilor cu sinestezie indusă emoțional. Numele persoanelor pe care sinestezicul le cunoaște în mod personal sunt mult mai eficiente în a induce aure decât numele necunoscute. Cuvintele neutre din punct de vedere emoțional, inclusiv numele culorilor, nu produc culori, pe când cele încărcate emoțional (ex.: iubire, furie) tind să producă. Subiecții testați de Ward au dovedit consistență la re-testare la perioade mai lungi, în comparație cu subiecții de control. A mai fost observată și interferența la testele Stroop.⁶

Puțină lume știe de existența sinesteziei. Să ne gândim cum am reacționa dacă am vedea aure. Eu, dacă aș vedea culori în jurul persoanelor, iar aceste culori ar corespunde cu personalitățile lor (cei cu personalități asemănătoare ar avea culori asemănătoare) și aș spune altora ceea ce văd, aș fi tratat ca un nebun, sau mi s-ar spune că îmi imaginez, că mi se pare. Singurul răspuns satisfăcător ar veni din zona „spirituală”, din partea celor care cred că cei ce văd aure au un har supranatural și pot să vadă emoțiile altora. Bineînțeles că aș fi atras de acest răspuns și aș crede că sunt special, mai ales dacă toți ceilalți mi-ar spune că fabulez.

Mesajul meu e că a vedea aure e într-adevăr un dar, cine vede aure e într-adevăr special, e ceva ce mi-aș dori și eu. Sinestezia mi se pare foarte interesantă și nu este un handicap, este un avantaj, dar ar fi bine să o recunoaștem ca ceea ce este: sinestezie, nu o abilitate supranaturală. Avem tendința să credem că emoțiile pe care le simțim (prin culori, în cazul sinestezicilor) vin de la persoana privită și nu din propria noastră percepție și interpretare a emoțiilor acelei persoane. În realitate, sunt interpretările noastre personale, făcute în mod inconștient. Sinestezia mediată de emoții este rară, în tabelul de mai sus frecvența tipului [personalitate → culoare] este 5,5% față de 66,5% cât este pentru cea mai comună formă, [grafemă → culoare]. Dintre toți care spun că pot să vadă aure, cred că mulți se prefac sau sunt chiar șarlatani, dar fenomenul este real. Unii chiar le văd, dar sunt sinestezici încă nediagnosticați și probabil de la ei a pornit mitul aurelor, așa cum este el promovat la festivalurile ezoterice, pe saituri new age și de către oameni care nu știu de, sau nu acceptă sinestezia.

Puteți citi în continuare:
Scientific American: Hearing Colors, Tasting Shapes de Ramachandran și Hubbard, mai 2003; Link alternativ 1, Link alternativ 2;
Fotografia Kirlian: Skeptic’s Dictionary: Kirlian Photography;
Scientific American: When Senses Intersect (articol de Richard Cytowic);

Referințe:

1: Richard Cytowic & Daniel Eagleman, Wednesday Is Indigo Blue: Discovering the Brain of Synesthesia [2009], MIT Press, pg. 24;
2: Cytowic [2009], pg. 65;
3: Wikipedia (Synesthesia, Objective Testing), referință către: Baron-Cohen S, Burt L, Smith-Laittan F, Harrison J, Bolton P (1996). “Synaesthesia: prevalence and familiality“. Perception 25 (9): 1073–9.;
4: Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română [2010], Polirom, pg. 298; Ref. alternativă;
5: Vilayanur S. Ramachandran, The Tell-Tale Brain [2011], pg. 118; Vezi pe Scribd (pg. 91); De asemenea, recomand întreg capitolul 3 (începe la pg. 70 pe Scribd);
6: Cytowic [2009], cap. Auras, Orgasms, and Nervous Peaches;
7: Cytowic [2009], pg. 221;
8: Joe Nickell, Aura Photography: A Candid Shot (CSI);

Cum să atragem oamenii spre scepticism (TAM 2011)

O prezentare interesantă despre cum ar trebui să vorbim cu cei care nu sunt sceptici astfel încât să avem șanse ca mesajele noastre să ajungă la ei fără să le declanșăm reacții emoționale care să le blocheze gândirea. O abordare prietenoasă, o încercare de a-i înțelege pe alții și a ne folosi de felul în care gândesc ei. (Alternativa la „Nu gândești!”)

Sadie Crabtree on Winning Hearts and Minds for Skepticism

Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?¹

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie²

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).³ Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.⁴

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.⁵

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.¹⁷ Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment⁶, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment⁷, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment⁸ în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)⁹. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.¹²

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.¹⁰ Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.¹¹ Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente¹³ în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu¹⁴ în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.¹⁵

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu¹⁶ publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment¹⁸: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.¹⁹

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Întâlnirea mea cu un paranoic

Cândva prin luna iulie am mers cu trenul acasă, și am nimerit într-un compartiment cu un om care la început părea normal. În același compartiment mai erau o fată pe care o cunoșteam și trei persoane pe care nu le cunoșteam. În continuare o să vă descriu interacțiunea mea cu acea persoană paranoică. Menționez că nu era doar un om care crede că americanii n-au fost pe Lună, era un paranoic cu probleme reale, dar m-a făcut să gândesc un pic mai altfel. Întâmplarea mi-am notat-o a 2-a zi, ca să nu uit sau să mi se contamineze amintirile. A, și pentru că nu-i știu numele, o să-l numesc Ion.

La început nu s-a remarcat prin nimic, stând pe hol pentru că erau multe bagaje înăuntru și nu vroia să se înghesuie, a venit înăuntru doar o dată pentru a-și lua plasa și după un timp pentru a o pune la loc, moment în care a zis că și-a aranjat dulciurile și bomboanele pentru că îi place să le aibă în ordine și că băiatul de pe hol (care avea loc în același compartiment cu noi) este rău. Eu am interpretat asta cu sensul de „nesimțit”, poate i-a zis ceva nepoliticos. Mai târziu aveam să aflu că nu era doar atât. După ce-a mai stat o vreme afară din compartiment, Ion, un om de 55 ani (atât a zis că are, deși părea un pic mai bătrân), cu părul sub formă de chică, s-a întors în compartiment profitând de faptul că erau locuri libere (pe lângă locul lui, unde își ținea plasa). S-a așezat lângă mine, eu ascultam o carte în căști, așa că nu eram prea atent. Chiar și așa, l-am auzit de vreo 10 ori (nu exagerez!) spunându-i unei femei că se duce la Alba și „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina”. Stătea 2-3 minute și pe urmă iar zicea lucruri pe care le-a mai zis. Când Ion a aflat că doamna merge în Moldova a început să îi povestească de „prostul de frati-mio care s-a «măritat» cu o moldoveancă” și să se laude că el are bani și întotdeauna când merge la fratele său îi duce bani. Fără el, fratele lui ar fi murit de foame. Pe urmă a continuat „interogatoriul” cu doamna respectivă (care încerca să-l ignore), întrebând-o  ce caută prin Timișoara, unde a fost (a fost să-și viziteze un fiu). Doamna i-a spus, după insistențe, că fiul ei locuiește în zona „Dacia”, moment în care Ion a început să se laude că toată lumea îl cunoaște prin „Dacia”, are un magazin etc. și pe urmă a insistat să afle adresa exactă unde locuiește fiul doamnei (pentru că, zicea el, îi cunoaște pe toți). N-a aflat-o. În tot acest timp a continuat să ne spună că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina.

După ce doamna a plecat până afară (și după ce a întrebat-o insistent unde se duce), a început să vorbească cu mine și, ca să nu fiu nepoliticos, mi-am scos căștile din urechi și l-am ascultat. M-a întrebat unde merge (da, unde merge el). I-am spus că „la Alba” și atunci mi-a amintit „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina” și mi-a zis să îi spun când trebuie să coboare, la care i-am răspuns că eu cobor înainte, deci n-am cum să-l anunț. Următoarea jumătate de oră (cel puțin) a decurs în felul următor: el îmi spunea că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina și să îi spun când să coboare, eu îi spuneam că eu cobor înainte. Trebuie să menționez că sunt foarte calm în general și am fost mai mult interesat decât enervat de comportamentul său. Încercam să-mi dau seama dacă are doar o problemă de memorie sau e ceva mai mult. Era ciudat și că ne zicea că e doar un „bătrân nebun”.

După ce mi-a mai povestit despre familia lui (cât de proști sunt – în afară de el, bineînțeles), a insistat ca fata (pe care o cunoșteam) să-și pună bagajul aproape de locul lui (unde avea el bilet), ca să stea mai comfortabil, fata a zis că nu e nevoie, că poate sta și așa, dar Ion a insistat și așa că i-am mutat bagajul cu 10 cm mai aproape, pentru că părea să fie foarte afectat că nu facem ce vrea el (către fată: „Vrea să facă omu’ un bine, să te ajute, și tu stai și rânjești acolo. Vrea omu’ să vă ajute și nu vă pasă, stați cu căștile-n urechi și ascultați muzică..”).

Gândirea paranoică (și delirantă)

Am remarcat la el o tendință de a observa fiecare detaliu și de a îl interpreta într-un mod personal (uneori ca un atac asupra lui). De exemplu, stătea lângă mine și eu îmi țineam o mână pe genunchi și când m-a întrebat ceva am făcut un gest cu mâna –am întors mâna cu palma  în sus și pe urmă am pus-o la loc– cu sensul de „nu știu”, fără să conștientizez că am făcut asta (Paul Ekman numește astfel de gesturi „embleme”), iar Ion a început să mă întrebe de ce fac asta, îmi bat joc de el?, nu-l cred?, am ceva cu el?. Eu nu știam ce am făcut, dar mi-am dat seama repede pentru că am făcut din nou același gest (pentru că, din nou, nu știam despre ce e vorba!). Am încercat să-i explic că însemnă „nu știu”, dar n-a părut prea convins. Am mai observat că spunea lucruri foarte neclare și se aștepta să îl înțelegem ca și când ar fi spus ceva foarte clar. Făcea aluzii care erau imposibil de descifrat și trebuia să mi le explice (deși nu țineam neapărat). Pe urmă a început să-și țeasă propria închipuire: pentru că eu o cunoșteam pe fata din compartiment, îi mai zâmbeam (bine, zâmbeam când îl auzeam pe Ion ce zice, dar nu râdeam) și el a început să creadă că o iubesc și ea mă iubește. Fiindcă ea avea căști în urechi, Ion îmi zicea mie că mie (nu lui) îmi place de ea (îi spuneam că nu), mă întreba dacă e frumoasă (îi ziceam că da), îmi zicea să mă duc să o pup (eu refuzam); practic, toate semnele indicau că eu n-o iubesc și că n-am nicio intenție cu ea (doar o cunoșteam și coboram în aceeași stație). Orice om normal ar fi acceptat că presupunerea lui e falsă. Nu însă și Ion. A început să dea importanță fiecărui gest de-al ei (se uită la telefon, schimbă melodia pe care o ascultă, se uită pe geam, își mișcă mâna, se uită către noi etc.) și a început să-mi explice că e vorba de telepatie, că eu, de fapt, mă gândesc la ea și ea atunci zâmbește (sau face ceva, orice), asta pentru ca eu și ea să ne ascundem de el. Îmi zicea „Gândește-te la ea!” și dacă ea își muta privirea de pe telefon pe geam, pentru el era dovada absolută că are dreptate. Văzând că se afundă tot mai mult în propria lui închipuire am încercat să-i explic că telepatia nu funcționează, deci ceea ce-și imaginează el e fals. Bineînțeles că n-am reușit, ba chiar acum când eu încercam să neg, era mai convins că are dreptate.

Conspiraționiștii fac trei presupuneri despre cei care nu cred conspirațiile, în ordinea următoare:

–        Sunt neinformați (nu știu ce se întâmplă);

–        Sunt proști (nu au capacitatea de a înțelege sau de a acționa);

–        Sunt răi (fac parte din conspirație);

Am observat la Ion o evoluție exact în această ordine, din câte mi-am dat seama din comportamentul său. El avea o idéé fixă (anume că eu o iubesc pe fata respectivă) și nimic nu îl putea convinge că greșește, așa că a încercat să le spună și altora Adevărul™, inclusiv mie (presupunea că nu știu ceea ce simt). Pe urmă, văzând că nu sunt de acord cu el, nu-i accept presupunerile, a început să creadă că sunt prost (în acest caz: timid, și nu am curaj să-i spun fetei ceea ce simt) și a încercat să ne cupleze. De asemenea, a început să-mi povestească despre suscesul lui la femei, despre cele (cel puțin) 2 neveste ale sale (plus copii), una în Sibiu, alta în Galați, despre cum e el bărbat adevărat, cum a făcut armata și avea amante, despre greșeala de a se însura și, într-un delir gradual, despre cum „f**ea tot ce prindea”. El era (a fost în tinerețe) bărbatul adevărat, nu eu care nu vroiam să sar pe fata aia acolo în tren ca să-i fac lui pe plac. Recunosc că în momentele astea mă gândeam să îl întreb despre fantome sau conspirații, dar n-am reușit. Poate e mai bine așa, că dacă ajungeam să mă contrazic cu el pe tema conspirațiilor doar agravam lucrurile. Și nu vroiam să agravez lucrurile, pentru că părea prietenos… poate prea prietenos, când îmi punea mâna pe picior și mă punea să bat palma cu el de două ori pe minut. Asta era probabil din cauza băuturii (mi-a oferit și mie dar am refuzat). Eu am început să mă uit pe geam, care se afla în direcția opusă lui Ion, sperând că dacă vede că îl ignor o să tacă. Tot ce-am reușit să fac a fost să îi îndrept atenția către fata din compartiment, la care se srâmba și pe care a pus-o să-și scoată căștile din urechi ca să îl asculte. A ținut-o un pic de vorbă și pe urmă s-a oprit. Nu pentru mult timp însă, pentru că a început să mă întrebe unde merge (el, nu eu) și din nou povestea cu „să-mi zici când să mă dau jos, că m-așteaptă frati-mio-n gară, cu mașina”. Printre altele mi-a spus și să mă uit la „nesimțitul ăla” de afară –călătorul acela cu care nu se înțelegea el–, care zâmbea.

Pe urmă a început să ne întrebe când ne căsătorim, noi i-am zis că nu știm și ne-a întrebat de ce nu ne căsătorim mâine, ca și când ar fi fost evident că trebuie să ne căsătorim mâine. Apoi a început să ne spună că are bani și că trebuie să-l invităm la nuntă pentru că o să ne dea mulți bani. Ca să vă faceți o idéé despre gândurile lui haotice, după vreun minut m-a întrebat dacă am bani sau dacă au părinții mei bani; i-am zis că nu, dar parcă nici n-ar fi auzit ce-am zis, a continuat spunându-mi că fata îmi vrea doar banii, că așa sunt toate, iar el e trecut prin viață și știe, că și după banii lui au umblat femeile. Nu cred că-i nevoie să precizez, dar nu părea nicidecum un om bogat. Pe urmă ne-a întrebat când am făcut nunta și câți copii avem. Oricum, eu am început să-l ignor, mă uitam pe geam sau închideam ochii și a tăcut pentru o vreme (tot așa, vreo 10 minute). Mai zicea câte ceva, m-a mai întrebat o dată unde coboară… și toată povestea cu fratele său; apoi a trebuit să vorbesc vreo 5 minute la telefon, perioadă în care l-am ignorat complet și în care fata scria un mesaj pe telefon, ceea ce îl enerva foarte tare pe Ion, care o întreba speriat de ce face asta. După ce am terminat de vorbit la telefon, mi-a zis că îl urmărește cineva. CE????

Vă mai amintiți că am zis că în compartiment mai erau niște oameni, dar doi dintre ei au stat aproape tot timpul pe hol? Despre ei îmi zicea Ion că îl urmăresc, pentru că tot timpul au stat acolo. Eu am fost surprins când mi-a zis și am încercat să-i explic că sunt oamenii care au bilet în compartiment cu noi, și au fost în compartiment la început. Răspunsul lui a fost: ”Tu-și bați joc de mine? Mă iei de prost?”. Déjà nu mai era prietenos. Stagiul al treilea: dacă nu sunt nici dezinformat, nici prost, sigur sunt cu „ei” (oamenii răi care îl urmăresc). „Nu ne urmărește nimeni” îi ziceam, iar el devenea tot mai agitat și mă întreba de ce  îl urmăresc oamenii ăia. Degeaba am încercat să-l liniștesc pentru că cu cât îi spuneam mai mult că nu îl urmărește nimeni, cu atât era mai agresiv. A început să folosească tot mai multe înjurături și jigniri și față de mine și față de fată, și credea că suntem cu ăia și totul e împotriva lui. Nu mai înțelegea nimic (ne întreba „Da’ ce-i aicea???”) și s-a aruncat cu pumnii pe mine. N-a reușit să mă lovească. L-am prins de mâini și i-am zis să se liniștească și pentru moment s-a liniștit așa că l-am lăsat (dar eram pregătit să-l prind iar). Între timp cineva de afară s-a dus după conductor. Eu nu vroiam să dau în Ion că vedeam că-i nebun și dezorientat și încercam să găsesc metode de a-l liniști (n-am găsit). M-a mai atacat o dată, din cauză că a zâmbit fata, cred, l-am prins din nou de mâini, n-a reușit să mă lovească, a început să mă amenințe că mă omoară, că mă bagă la închisoare, că el cunoaște toată poliția, că o omoară și pe fată și zicea „Da’ io nu-s vinovat cu nimica. Mă confundați, io nu-s vinovat, n-am făcut nimica”. Îi spuneam că știm că nu-i vinovat dar degeaba. După ce l-am lăsat de mâini se uita la mâini de parcă ar fi avut cătușe și ne întreba de ce îi facem asta și de ce nu-l lăsăm să plece. Îi arătam ușa și-i spuneam că-i liber să plece, dar nu înțelegea. A venit apoi conductorul și, având uniformă asemănătoare celei de polițist, Ion a crezut că-i polițist și i-a strigat să ne aresteze pe toți, dar când a refuzat și în schimb i-a cerut biletul, Ion i-a cerut numărul de telefon al șefului (deși el nici nu avea telefon, deci n-avea cu ce să sune). După mai multe discuții conductorul l-a convins să plece, dar înainte să plece s-a întors către mine și mi-a zis din nou că mă omoară pentru ce i-am făcut (nu știu ce) și pe urmă către fată pe care a făcut-o „curvă nenorocită” și pe care o acuza că l-a înșelat și nu l-a iubit și că o să o omoare și pe ea. Pe urmă a fost mutat într-un compartiment gol, în care au venit mai târziu oameni, care l-au dat jos din tren. Imediat după ce l-a mutat singur în compartiment a trecut o femeie să-i ducă o sticlă pe care și-a uitat-o și ne-a zis că Ion plângea… și pe urmă a înjurat-o.

Câteva precizări: în niciun moment nu m-am aflat în pericol, n-avea forță să mă lovească (dacă eram atent); am preferat să-l imobilizez în loc să îl lovesc; nu l-am lăsat să se apropie de fata respectivă, iar dacă nu venea nimeni să-l scoată de acolo, îl scoteam eu; poate că cea mai simplă soluție ar fi fost să-i spunem că a ajuns în stația în care trebuie să coboare, dar nu am avut niciunul idéea asta.

Formarea credințelor

Ce cred că a fost în capul lui. În tot timpul în care am fost lângă el mintea mea a fost foarte ocupată pentru că sunt foarte interesat de felul în care gândesc oamenii, mai ales cei care nu au un creier complet funcțional. Pe lângă faptul că a fost violent și enervant, a fost și fascinant. I-am urmărit evoluția de la problemele de memorie până la criză. Din întâmplare, în perioada aceea citeam cartea lui Michael Shermer, The Believing Brain, în care ideea principală e că ne formăm credințele în mod emoțional și abia apoi găsim o explicație rațională. Uneori explicația e bună, alteori greșită. Cei deschiși la minte nu se atașează de idei atât de mult încât să nu mai poată renunța la ele. Modul în care se poate renunța la o idee e analiza motivelor „raționale” care duce la descoperirea erorilor (dacă există). Modul în care se poate fixa o idee (adică să devină o „idee fixă”) este prin urmarea a ceea ce se numește intuiție. Intuiția ne confirmă ceea ce credem deja, iar ținând cont de faptul că ajungem să credem ceva pe bază emoțională, odată ce am acceptat o idee, o să fie aproape imposibil să scăpăm de ea (dacă e falsă) bazându-ne pe intuiție. Există, desigur, și situații când intuiția e bună, dar nu avem nicio garanție că ajungem să cunoaștem adevărul dacă apelăm doar la intuiție.

Revenind la paranoic, fără să fiu specialist, comportamentul său părea să fie consistent cu următoarea explicație: în creierul său erau hiperactive zonele care controlează emoțiile, iar zonele care controlează rațiunea primeau semnale pe care nu le puteau explica. De exemplu, sentimentul că e urmărit probabil apărea fără niciun motiv real și mintea sa încerca să facă lucrurile să se potrivească, iar soluția era să dea vina pe cineva care i se părea mai suspect (cum a fost călătorul de pe hol care zâmbea) și nu putea să accepte că nu e urmărit pentru că simțea că este urmărit, iar cum eu îi spuneam să stea liniștit, ceea ce el știa că nu este adevărat, am ajuns să fiu considerat și eu un inamic. Atenția la detalii probabil că se manifesta asemănător: simțea ceva –de exemplu că cineva îi vrea răul– și vedea un gest pe care îl asocia cu ceea ce simțea în momentul respectiv, chiar dacă nu avea logică. Gândiți-vă ce ați crede dacă cineva v-ar arăta pumnii și ar lua o poziție de atac. Ați simți teamă sau furie. Asta pentru că ați asocia gestul cu un sentiment. Acum încercați să vă imaginați că v-ați simți amenințat și de alte gesturi. Când cineva butonează un telefon vă enervați, sau vă simțiți amenințat. În astfel de situații se formează credința că persoana care face gestul este un inamic. Credința se formează pe baza emoțiilor (teamă, de exemplu) care sunt apoi raționalizate, adică făcute să se potrivească logic cu o situație reală. Totuși, dacă emoțiile sunt declanșate în mod greșit, sau chiar haotic, logica internă nu se mai potrivește cu realitatea. Dacă o persoană se simte amenințată fără să aibă o explicație logică, va inventa una, iar cel mai simplu este să creadă că sursa amenințării e în jur. Pot fi oamenii din jur, sau pot fi agenți intenționali invizibili (spioni care se ascund, extratereștri, spirite).

Un exemplu bun pentru felul în care ajungem să credem ceva este cazul persoanelor cu epilepsie care au suferit o operație de separare a emisferelor pentru a opri răspândirea crizelor epileptice. Neurocercetătorul Michael Gazzaniga a descoperit o rețea neuronală care coordonează celelalte rețele și le face să se potrivească, integrând datele primite într-o „poveste” cu sens. Această rețea a fost numită interpretorul emisferei stângi. Într-unul dintre experimente, a prezentat cuvântul „mergi” (walk) doar emisferei drepte a persoanelor cu epilepsie și cu emisferele separate (prezentarea informației doar unei emisfere se poate face ținând cont de faptul că datele vizuale de la ochiul stâng sunt analizate în emisfera dreaptă, și invers). Ca urmare, pacienții s-au ridicat și au mers. Când au fost întrebați de ce merg, interpretorul din emisfera stângă neavând acces la informația din emisfera dreaptă, a inventat o explicație pentru comportament: „Am vrut să merg să-mi iau un suc”. [Michael Gazzaniga, extras din The Ethical Brain, ¶7 | Split brain experiments]

Deși Ion nu părea un epileptic cu emisferele separate, cred că un proces asemănător avea loc și în mintea sa: apăreau stări emoționale puternice (ex.: frică) și interpretorul din emisfera stângă încerca să integreze aceste emoții într-o poveste cu sens și se folosea pentru asta de ceea ce era în apropiere, adică eu și ceilalți oameni. Chiar dacă nu avea un motiv logic să mă considere o amenințare, nu găsea o altă explicație pentru ceea ce simțea. Când emoțiile sunt puternice, rațiunea se adaptează.

Despre conspiraționiști

Am menționat înainte o asemănare între gândirea paranoică și gândirea conspiraționistă. Asta nu înseamnă că pun semnul egal între paranoici (d.p.d.v. clinic) și adepții conspirațiilor. Probabil unii sunt paranoici (gândiți-vă la balaurieni și gorilieni, de exemplu), în special cei ce inventează conspirații, dar cei mai mulți nu sunt. Și eu am crezut în multe conspirații și nu cred că nivelul meu de paranoia s-a schimbat de atunci până acum (când sunt sceptic). Totuși, toți avem o anumită doză de neîncredere, care se poate manifesta de multe ori asemănător cu paranoia. Când simțim că unele lucruri nu se potrivesc încercăm să căutăm explicații și uneori ajungem la explicații greșite, iar dacă ne atașăm prea mult de acele explicații nu mai permitem informațiilor noi să ne schimbe părerea. Ca urmare, părerea noastră poate să nu fie în concordanță cu realitatea și vom fi nevoiți să credem explicații din ce în ce mai complexe și mai improbabile până când acestea devin nefalsificabile. Să luăm un exemplu: NASA trimite o sondă să facă fotografii ale suprafeței planetei Marte și le publică. Una dintre ele seamănă foarte mult cu o față. Nu-i așa?

Ne vin idei. Dacă în imagine apare o față de extraterestru, sculptată în piatră și rămasă de la o civilizație de mult dispărută? Dacă încearcă să ne transmită niște informații? Începem să credem că nu e doar relieful și cerem celor de la NASA să facă poze cu o rezoluție mai mare. Dorința ne este îndeplinită peste câțiva ani. Priviți:

Acum nu mai apare nicio față acolo. NASA vrea să ne facă să credem că ni s-a părut, dar e imposibil să ni se fi părut. Noi nu ne înșelăm așa ușor! E ceva acolo! Sigur NASA a falsificat a doua poză și vrea să ne ascundă ceva. Există extratereștri pe Marte!

Și de aici tot felul de interpretări și povești…

Să ne gândim la ipoteza cea mai simplă: în poză au apărut niște stânci care seamănă cu o față, mai ales că avem tendința să vedem fețe peste tot. Am fost programați să vedem fețe. Chiar și un cerc cu două puncte și o linie pare o față. Chiar și niște păsări în aer par să formeze o față.

Chiar și un emoticon :–) (^_^) e o față. Le vedem peste tot. Dacă luăm asta în considerare ne dăm seama că fața de pe Marte e foarte posibil o coincidență, iar imaginea făcută la o rezoluție mai mare ne demonstrează asta.

Să ne gândim la o ipoteză care se complică cu cât dorim mai mult să o păstrăm: NASA a făcut niște poze ale suprafeței planetei Marte, a descoperit o civilizație extraterestră, dar din motive necunoscute a decis să ascundă asta populației și a publicat doar pozele în care nu apare nimic. Dar, ghinion, o poză secretă a scăpat printre celelalte. Cum se explică asta? Păi, NASA n-a avut probabil bani să plătească DOI oameni: unul care să selecteze pozele și altul care să le VERIFICE. Pe de altă parte, de ce ni se ascunde că pe Marte a fost o civilizație extraterestră? Păi pentru că… îîî… pentru că e cineva rău care nu vrea ca noi să aflăm! Totul se întâmplă cu un scop. Dacă ne merge rău, sigur e din cauza altor oameni răi care vor asta, nu e din cauza noastră! Iar acel om rău trebuie să și controleze guvernul american, deci trebuie să fie puternic.. și nu e destul unul, sigur sunt mai mulți, că altfel ar fi greu să controleze totul. De ce controlează totul și ne ascund extratereștrii? Poate pentru că extratereștii ne-ar salva de acei oameni răi. Extratereștrii ne vor binele, dar nu suntem pregătiți să îi cunoaștem, mai trebuie să evoluăm spiritual… etc. etc.

După cum vedeți, ipoteza conspiraționistă se complică tot mai mult. Explică un lucru improbabil printr-unul și mai improbabil. De la o ruină pe Marte am ajuns la o elită mondială care controlează totul și ne vrea răul, în timp ce extratereștrii ne vor salva. Ipoteza conspiraționistă e condusă doar de emoții (simțim că e adevărat!) care sunt raționalizate în moduri inconsistente cu realitatea, sau cel puțin foarte improbabile. Totuși, credințele rămân în ciuda unor explicații mult mai simple disponibile. Faceți comparația cu Ion: Simțea că este urmărit, că îi vrem răul și că nu îl lăsăm să plece. Îi spuneam că poate să plece (și ușa era deschisă), dar simțea că nu poate pleca așa că încerca să raționalizeze emoția și construia scenarii din ce în ce mai complicate la care nu vroia să renunțe orice s-ar fi întâmplat.

Cei ce credeți în conspirații improbabile, doar gândiți-vă la asta. Cu o minte deschisă. Puneți-vă întrebări atunci când pentru a păstra o teorie a conspirației trebuie să complicați lucrurile foarte mult.

Brian Dunning despre mituri

Brian Dunning, realizatorul podcastului Skeptoid și al documentarului Here Be Drāgons, vorbește pe scurt despre diverse mituri, în seria inFact, promovată pe canalul său de YouTube. Recomand toate episoadele și vă dau câteva exemple: detoxificarea e o înșelăciune, energia New Age nu înseamnă nimic, vânzările multi-level (de tip Amway) nu aduc câștigurile promise, mâncarea organică nu e chiar așa de bună iar experimentul Philadelphia e un mit cultural.

inFact: Detoxification

inFact: New Age Energy

inFact: Network Marketing

inFact: Organic Food Myths

inFact: The Philadelphia Experiment

Dacă vă place Brian Dunning (sau dacă nu vă place dar vreți să aflați cum gândește un sceptic) vă recomand prezentarea sa de la Google:

„The ocean is now a homeopatic cure for terrorism.”

A trecut și sfârșitul lumii

Doar atât:

P.S.: cred că yoghinii ne-au salvat, că i-am văzut pe câțiva la EzotericFest făcând o spirală. Mică da’ eficientă. Ce ne-am face fără ei… .

MythBusters: Folosim doar 10% din creier?

Un mit foarte răspândit  e că folosim doar 10% din creier. Uneori e folosit de ezoteriști pentru a promova ideea că prin nu-știu-ce tehnică putem să ajungem să folosim mai mult de 10% din creier, iar marii maeștri folosesc cu siguranță mai mult. E doar o metodă de a vinde cărți, leacuri sau tehnici celor ce nu știu. Iar folosirea unui procent mai mare din creier nu înseamnă că devenim mai inteligenți sau mai creativi. O parte din creier este activ pentru a ne menține conștienți, alte părți sunt active când facem diverse activități, dar nu putem să compunem o poezie, să rezolvăm o problemă complexă de matematică, să ne gândim la o problemă abstractă, să identificăm un miros,  să ascultăm muzică și să examinăm un puzzle complex, toate în același timp. Asta ar însemna să fie activ creierul la un procent mai mare decât cel obișnuit. Pe de altă parte, creierul este folosit în toate părțile sale (se observă din consumul de oxigen sau glucoză), dar nu este „activ” (așa cum apare pe scanări MRI). În plus, orice accident care are ca efect deteriorarea unei părți din creier are consecințe (dispar unele capacități), deci partea deteriorată este necesară. Iar dacă o parte din creier nu este folosită, se atrofiază.

MythBusters – Brain Drain

Încercați și:
Reviving the 10% Brain Myth (NeuroLogica, de Steven Novella);
The 10% Brain Use Myth (Science-Based Life);